Page 48 - 1934-05
P. 48
302 B O A B E D E G R Â U
Niciodată n’a venit asupra lumii o mizerie mai vesteau mai straşnic victoria şi elanul viguros al
mare. Fiecare îşi juca tragedia lui. Omenirea era armatelor noastre, care se pregăteau să intre în
desperată. Nici Dumnezeu nu-i trebuia, şi mân Paris, pe neaşteptate frontul s'a descompus şi-a
gâierea era mincinoasă. izbucnit revoluţia.
— Fie, ce va fi, numai să se sfârşească! — ble Soldaţii veneau demoralizaţi, sălbătăciţi, pu-
stemau oamenii. Pe stradă nu se mai jucau copii, stiind, către casă. Noaptea satul era trezit de chiui
turi ca de fiare sălbatece:
— Trăiască Kâroly Mi hai!
Aruncau granate prin uşile cârciumilor, şi poc
neau puşcăturile:
— Trăiască Kâroly Mihai!
Toată săptămâna plouase, pământul se făcuse
un noroiu negru, de pe arborii golaşi picura apa
şi în negura murdară, gălbuie, părea că orbeşte
toată lumea. Oamenii cu ochii scufundaţi în cap
şi capul pieziş, aveau întunerec în priviri şi por
niri rele.
Toţi simţeau că se apropie primejdia.
Soldaţii sosiţi de pe front cântau cu gura alcooli
zată şi flămândă. In firea lor dăinuia încă pustiirea
şi moartea, şi amărăciunile adunate, şi plânsetele
femeilor părăsite şi ale copiilor istoviţi, murmurau
în capul lor. Un gând rău plutea asupra Ardealului
şi oamenii se osândeau unii pe alţii la moarte.
Cuvântul grosolan izbucnea din gura bărbaţilor
sălbateci:
— II omor!
După uşile afumate ale căsuţelor se dospea
revoluţia şi lângă vatra cu jăratec biete trupuri
palide şi sure se scărpinau cu unghii murdare
după ureche.
Intr’o noapte aruncară o bombă în casa nota
rului şi bărbaţii neînfrânaţi priveau râzând, cum
De pe nevestele uşuratece rupeau hainele fuge în cămaşă, cu toată familia, cu inima strânsă.
Securile căzură asupra uşilor şi în câteva minute
sdrobiră puzderii toată mobila, aruncară în noroiu
câmpul era pustiu, compătimirea înceta, paturile
erau pline cu bolnavi ce sângerau la nas şi se matriculele şi toată uliţa era albă de hârtie împră
topeau de febră. Familii întregi se stinseseră. ştiată. Mulţimea trecea dealungul satului şi prin
Umblam dela uşă la uşă şi mi se usca gura de ru întunerecul nopţii urla ameninţarea:
găciuni. Toţi în mine îşi puneau încrederea. Nu — Să se care domnii din sat!
mai aveam zi, nu mai aveam noapte, dar inima îmi Lămpile se stingeau, în grabă, prin casele care
cânta de fericire. îngerul meu frumos mă întovă rămâneau ca moarte, povâmite şi le tremurau pe
răşea. .. reţii albi, parc'ar fi dorit să fugă, dar spaima le în
— Ileana! — şopteam şi când închideam ochii cremenea aşa. Câţiva domni o luară peste păduri,
morţilor, sau când privegheam în locul femeii câţiva se ascunseră în pivniţi, în dăile de fân,
îngrijitoare la patul bolnavului, care se lupta cu şi aşteptau istoviţi de groază trecerea minutelor
boala, şi când puneam pe bietul copil, care nopţii înspăimântătoare. Fiecare clipă aducea noui
gemea, straiul murdar care luneca. grozăvenii, gloanţe sburau pe deasupra caselor.
— Ileana! — ziceam zâmbmd şi când în după — Trăiască Kâroly Mihai! Duceau vinul fu
amiaza aceea dela sfârşitul verii, am căzut în grădina rat cu duberele in uliţe şi spărgeau fundul bu
şi sângele, ce-mi ieşea pe buze, a stropit câteva toaielor de vinars, şi beau cu ulcioarele şi cu oalele,
margarete, înroşindu-le. îmbătându-se tun. Unii îşi spintecau obrazul cu
Eu şi atunci zâmbeam. Lumea însă gemea: briceagul, alţii îşi băteau în beţia nebună capul de
— Măcar, de s’ar sfârşi odată!... pereţi. De pe nevestele uşuratece rupeau hainele
cu putere şi în porniri dobitoceşti le sărutau de
*
le sângerau buzele.
Când m’am însănătoşit, într’o zi urîtă de toamnă, — Trăiască revoluţia!
s’a sfârşit şi războiul. Când comunicatele oficiale Mai târziu se făcu linişte, o linişte grea şi fati
