Page 49 - 1934-05

IOSIF NYIR0: IN JUGUL DOMNULUI 303

dică. De abia cutezam să respirăm şi nici paiele mine, alerg, până nu-i prea târziu, să o mântuesc,
din păcelul cerşitorului nu mişcau. sau să murim împreună. Se sfărâmau sub picioarele
După miezul nopţii cineva îmi bătu la fereastră, mele gardurile, porţile le arunc la o parte, nu mă
in chip deosebit de spăimântător. mai uit a cui este, şi sar pe calea cea mai scurtă
Pun mâna pe arma proptită la căpătâiul patului: şi mă cufund în noaptea pustie...
— C i n e i ? Păşesc gâfâind pe câmpul negru. Undeva, la
— Eu sunt Torok Âkos! marginea pădurii, vulpea latră către sat şi la venirea
Proprietarul din satul vecin. mea se ascunde văietându-se în desiş.
Când deschid uşa, cineva cade la picioarele mele. Fug...
Are pe frunte o rană deschisă şi pe obraz e stropit Mă lovesc ramuri în obraz, cad peste lemne, mă
de sânge. încurc în crânguri nevăzute. Sdrobind, fâşâind,
Tremură, ochii îi ard. Ii e bolnavă şi răsuflarea. alerg peste frunze uscate, insecte, flori, pasări,
Trebue să aibă o febră de cel puţin patruzeci de vreascuri putrede, care toate aşteaptă în tăcere
grade. Uimit sar lângă el: învierea. Pe frunte îmi vin sudori dese, muşchii
— Ce ţi s’a întâmplat, Âkos? îmi tremură, tâmplele îmi svâcnesc, dar nu bag
Sunt pregătit la orice. Locueşte într'un sat ro­ de seamă dacă mă lovesc de vreun lemn, nu văd
mânesc, unde abia sunt câteva familii ungureşti, ramurile arborilor nici gura fiarelor, nici scânteie­
îmi vin în minte viziunile dela 1848, victimele ucise rile de rouă de pe iarbă— Văd numai fata în pri­
şi îngropate în gropile comune. Dar dacă s’a întâm­ mejdie, şi cu toată durerea din şale, alerg înainte.
plat de ce m'am temut ? Revoluţia a aprins şi ura de Am vedenii grele. Mi-o închipuesc ucisă sau
rasă; popoarele Ardealului calcă unele în sângele batjocorită şi din gura mea deschisă ies aburi
altora, poate în clipa asta. alburii.
— Doamne, nu mă părăsi! — Fac moarte de om dacă i s'a întâmplat ceva.
Torok Akcs de abia poate geme vorba: Sunt hotărit să pun foc la cele patru colţuri ale
— Ajută-mă, dacă ai Dumnezeu! Au năvălit satului şi să-i pârjolesc pe toţi acolo, ca pe porci.
asupra noastră azi noapte. M’ar fi omorît, dacă
n’aş fi fugit. Mi-au ruinat tot ce-am avut... In sfârşit, ajung în sat.
Nici nu ne-am putut apăra. De altfel cea dintâi Mă latră câinii din lanţuri, şi bărbaţi cu gân­
grijă le-a fost să adune armele. Nu ştiu ce poate duri sălbatece se iau pe urma mea, dar eu nu văd,
fi acasă în clipele astea. Am fugit din pat bolnav. decât casa lor întunecată şi fatidică.
Jumătate satul zace de gripă... Fă ceva, de mă Se face o geană de lumină.
scapă, dacă poţi...! Dinţii îi clănţăneau de furia
neputincioasă. Se ridică, dar ameţeşte iar şi cade Căminul lor doarme fără mişcare. Oare ce este
cât e de lung omul frumos ca un brad. înăuntru ? Pun mâna pe mânerul uşii, dar mă
Aşa sângerat, cum era, îl arunc în pat. Mi se retrag ruşinat.
încreţeşte fruntea, de frământat ce sunt. Nu pot să mă Nu pot să intru la ei, într'o vreme ca asta.
bizuesc pe nimeni. Sunt singur între munţi sălbateci Nu le pot compromite bunul nume.
şi între patruzeci de mii de oameni scoşi din fire. Ascult la fereastră şi pândesc orice sgomot. Mă
Jandarmeria a fugit la cea dintâi puşcătură. Nu conving că nu li s’a întâmplat nimic. O uşurare
mai este aici nici lege, nici om, nici Dumnezeu. mă cuprinde şi bucuria mă înseninează. Din
La o lumânare aprinsă pe neaşteptate, mi se crâşmă se aude o cântare de beţivi. Petrec soldaţii
înfăţişează moartea. Ştiu că e aici, dar n'am vreme, veniţi acasă. Ritmul vesel al cântării e însoţit de
să văd de ea. Trupul mi-e rece şi pumnul mă lovituri de pumn şi de picior. Sgomotul cântării
doare când îl strâng în chinul meu. Prin fereastră se întăreşte, ca şi cum s’ar apropia. Mă aşez hotărît
priveşte noaptea întunecată. Nervii mei cântă de la uşa casei lor. Orice s’ar întâmpla, nu mă duc
încordaţi ce sunt; şi mă uit nemişcat Ia omul în­ de aici.
sângerat, care îşi revine cu încetul şi începe să Timpul trece şi eu stau neclintit de pază în
ne povestească amănunte din noaptea pustiirii: prag. Mititica nici nu bănuie că, proptit cu spatele
— Nu bănuiam nimic. Ieri după amiazi au de zid, priveghez cu ochii aprinşi de oboseală şi
venit la noi, Ileana cu sora ei... nesomn şi o ceaţă rece îmi picură în obraz. Ştiu
— Ileana! — se trezi în mine numele şi teama că-s în gura morţii, dar sunt fericit că o pot face
aproape îmi răpeşte mintea. pentru ea. Şoptesc pentru mine vorbe frumoase
Nici nu mă gândisem la ea. La frumoasa mea de iubire şi jumătate adormit zâmbesc cu ochii
fată, care mi-e mai scumpă decât viaţa. II apucai închişi. îmi bat capul cu planuri, caut hotărîri,
pe Âkos, ca pe un fulg: dar nu îmi vin în minte decât gânduri copilăreşti,
— Vorbeşte! Vorbeşte, până nu te sugrum, ce i bucurii nevinovate:
s'a întâmplat?... — Dimineaţă o duc cu mine şi mâine o iau
Nu-i vreme de aşteptat răspuns. îmi trag grăbit de soţie.
cişmele, şi apuc puşca. Nici nu închid uşa după La gândul acesta uit revoluţie, lume şi tot...