Page 50 - 1934-05

304 B O A B E D E G R Â U

Dimineaţa cei ce s’au trezit mai curând m'au Umbra-mi pare frica ce m’ar însoţi şchiopătând.
găsit dormind pe o bancă de spălat rufe. Puşca Toată lumea e în adunare. Bărbaţi, femei, copii.
îmi scăpase dintre genunchi. Bărbaţi aspri. înarmaţi, Nici nu încap în căsuţa acoperită cu paie. In jurul
mă scuturară de umăr şi mă întrebară: mesei şed palizi domnii, popa reformat şi cel unitar,
— Cine eşti? îmi deschid fără nicio vorbă cale, dar îndată se
Mă cutremur. Cu mâna goală, fără armă, stau, şi încheie masa împrejur. De aci nu mai este scă­
dar va muri cine se apropie. pare. La spatele meu o fereastră de o palmă. Nici
îmi dau seama că a sosit momentul. un copil nu ar încăpea. Mă silesc să fiu liniştit şi
Mă şi mir că nu-mi cade ciomagul în cap, nu dau mâna cu cei ce şed la masă. Mâna celor doi
sună împuşcătura, nu luceşte cuţit sau secure. preoţi e rece.
Ce s'a întâmplat ? Doar ieri nici nu mai erau Observaţii josnice, necruţătoare sboară asupra
oameni. Slabi, noduroşi, strâmbi de suferinţe. noastră. Râd bădărăneşte de strâmtorarea noastră.
Sărăcia şi mişelia le-a rupt ţundra din spate. Obrazul mi se aprinde, îmi vâr mâna în buzunar
Neluminaţi şi neîncrezători, numai amarul şi-l şi strâng browningul. Orice blândeţe de preot mi
simt. Niciodată n'au avut parte de bine, câini ce se pierde şi nu simt în mine decât bărbatul, pe
urlă din instinct, buni să îngraşe pământul, cari care ei îl jignesc. Popa unitar, mai păţit, îmi face
în ultima lor nebunie s’au pregătit să sfâşie lumea cu coada ochiului să răbdăm, să răbdăm orice.
şi cărora în zadar le-a sburat glonţul în piept şi — înghiţiţi, ha? — aşa ne ironizează. Aţi în­
le-a curs sângele pe marginea gurii în abisul ghiţit destul colac alb, pe când noi sufeream pe
pustiirii... Ce s'a întâmplat cu ei? câmpul de luptă, iar soţiile şi copiii noştri sufereau
Cineva le zice: acasă.
— Lăsaţi-1 în pace, ficiori! — Cine îndrăzneşte să spună aşa ceva ? —
Urechile ţiue, nu aud ce vorbesc, văd numai că strig eu.
uşa se deschide şi frumoasa fată dalbă mă strigă: Foştii soldaţi îşi bat pieptul:
— Iosife! — Eu!... Eu!... şi eu!
Feţele mânioase, duşmănoase, se îmblânzesc. Bătrânul preot sare spăimântat înaintea mea:
Un zâmbet scump de vioiu străluceşte pe faţa lor — Dar ce vreţi, oameni, buni?.. Dumnezeu vă
si ridicându-şi căciulile şi plecând, încurajează cu va răsplăti!
blândeţe pe tremurătoarea fetiţă: — Vrem să ne socotim! — strigă mulţimea şi
— N’avea nicio teamă, domnişoară! gurile aprinse de ură gâfâie întredeschise.
împăcaţi şi limpeziţi de patimă, renăscuţi în
omenie, îşi zic cu drag: Aşa dar judecata poporului cu toate nesocotin­
— Cât de frumos se iubesc... ţele şi toanele! Un joc copilăresc cu primejdie de
Iar noi, ca doi copii, stăm cu nectar pe limbă, moarte. Nu este dreptate pe lume, care ar putea
cu trupuri tinere strălucitoare, dar nu ştim, că să convingă aceste capete înnebunite. Acestora le
dragostea ne-a mântuit viaţa. trebue sânge, ca să nu-şi mai simtă propriile răni.
Extazul ucigaş al câmpiilor de luptă şi-l încearcă
* pe oamenii nevinovaţi. Atacurile şi le odihneau pe
cadavre şi acum li se pare că şi atacurile interne
Acasă mă aşteptau trei oameni cu haine mili­
tare şi înarmaţi. trebue să se facă pe cadavre. Au infectat şi pe cei
— Părinte, să vii la primărie! de acasă şi iată că norodul se pustiieşte pe sine
însuşi. Simţurile ni-s foarte limpezi şi parcă pre-
. — îndată!
— Nu îndată, ci acum numaidecât! — mârâi unul. simţim, unde ne vor izbi. Mai sunt câteva clipe
Nu-i cunosc, erau în războiu, când am venit eu numai, dar sunt obosit, nepăsător. Fie ce va fi.
aici. După haine văd că-s mişei, îndobitociţi, gu­ Nici nu mă gândesc să-mi apăr viaţa. Las şi
noiul tranşeelor, dar să ştiu că mă omoară şi tot arma din mână şi-mi încrucişez braţele goale pe
nu pot îngădui să se poarte cu mine aşa. Apuc cu piept. Simt dureri domoale, svâcnitoare...
mână tare pe cel îndrăzneţ,de-i pocnesc oasele: Dar ce mă doare?... Mă doare emul. Ne­
— Cum te chiamă? recunoscător, logodit pieirii, decăzut. Mă ucid pe
Puterea îl înmoaie. îmblânzit îşi freacă braţele: mine, dar ei vor muri. Nici nu mă pot ruga, nici
— A naibii de tare mână are părintele. pentru mine,, nici pentru ei... Tovarăşii mei
II trăznesc din nou întrebându-1: încearcă să se apere. Le curg lacrimile de ruşine.
— Cum te chiamă ? Se leagă de cei cărora le-au făcut mult bine:
— Sz^kel D^nes. — Spune, Mărie Horvâth, de câte ori ţi-am dat
— Sunteţi în casă preoţească, jos pălăriile! dintr’al meu, ca să nu mori de foame, cu copiii
Se supun, dar numai ca tigrii, ca şi cum ar tăi ?!... Ţie grâu... Tie haine... Ţie doftorii...
aştepta momentul neobservat când ar putea să Ţie ţi-am arat fără plată, ca să nu-ţi rămână înţele-
muşte. nită bucăţica de pământ... Ţie ţi-am adus lemne...
Drept şi mândru merg pe drum înaintea lor. Copilul tău eu ţi l-am botezat... pe tatăl tău eu