Page 46 - 1934-06

364 B O A B E D E G R Â U

— îndată vom fi gata, — încurajez pe domni.— că-mi cresc aripi, că în toţi porii mei străluceşte
Aici e fondul bisericii...— încep eu expunerea.— Dumnezeu, buzele mi se slăvesc şi undeva, din­
Cheltueli 1224 coroane 16 fileri... Şi anume: colo de soare, în nemărginirea azurului, eu plutesc
Prima poziţie— Poftiţi a revizui, aici-s actele ju­ şi singur preamăresc pe Dumnezeu, izvorul dulce
stificative. .. Se potrivesc toate până la un ban... al vieţii...
Isprăvim. îmi dau descărcarea... Trecem şi De această cântare a imnului s’a trezit lumea
peste inventar. Toate sunt în ordine până la astăzi. Cuvintele rugăciunii se topeau pe buzele
ultimul cuiu. Se ia proces-verbal. U semnăm. La mele fierbinţi, sufletul mi se scălda în neguri
urmă un preot cu mâna tremurândă îmi dă un lucitoare şi dincolo de hotarele conştiinţei umblam
plic închis cu peceţi cu inscripţia: « Oficiul episco- prin lumi, în care cuvintele sunt de prisos, cugetul
pesc al Ardealului *. Ştiu, şi toţi o ştiu, că el e liber, e de-ajuns numai să priveşti şi să simţi.
cuprinde pedeapsa mea. Nici nu ştiu când mi-am scăpăt din mâna breviarul,
— Asta o deschid numai mâine. Mâine e Dumi­ în clipa exaltaţiei transcendentale, destul că-1 văzui
necă şi vreau să fac liturghia de adio... căzut între florile mele de toamnă. Nici pe mama
— Cum crezi, — se scuză preotul. nu o văzui, că stă la spatele meu şi plânge, dar nu
I-o dau curatorului. cutează să grăiască...
— Ţine-o la dumneata, domnule curator, şi Numai la ora nouă mă deşteptai, când a pornit
mâine, după liturghie să mi-o dai. clopotul cel mare. Suna pentru ultima mea litur­
Bietul om oftează greu. Ne aduc amiaza. Mâna ghie. îmi veni în minte frumoasa mea mireasă, dar
face semnul crucii şi, fiind preoţi de faţă, zic speriat o alungai:
latineşte ruga de binecuvântare: Nu, nu! Să nu se pună între noi! Azi vreau să
• Benedidte! * vorbesc cu Dumnezeul meu, singur!
Oculi omnium in te sperant, Domine, et tu Şi numai cu El am fost. In deşert stătea la spa­
das escam in tempore oportuno... (Blagosloviţi! tele meu mama, am rămas mut, numai obrazul
Ochii tuturor nădăjduesc în tine, Doamne şi tu mi-1 lumina un zâmbet uşor, şi nici nu luai seama
dai hrană la vremea sa...). că paracliserul se grăbeşte pe dinaintea mea cu
sfintele vase, dascălul nu îndrăzni să vie pe la
In sfârşit, se făcu ziuă. E Duminecă şi azi slujesc mine, ca altădată, şi poporul cu emoţie pândeşte
cea din urmă liturghie. fereastra mea din cimitirul de câţiva paşi, gândind
In zori de zi m’am aşezat la fereastră; mişcat că cine ştie ce taine-or fi acolo. Unii se propteau
priveam lumina ce se revărsa şi spusei soarelui, care tăcuţi de peretele cu muşchiu al bisericii bătrâne,
răsărea: alţii clătinau încet din cap, cei mai îndrăsneţi ziceau:
— Numai astăzi mai sunt preot! Ce pagubă de el! — dar răspuns nu primeau...
Haina albă de noapte se înfioră pe mine, mă Clopotarul nerăbdător, neputând aştepta, trase
durea ceva necunoscut şi, cum eram slăbit, aş fi curând clopotele a doua oară. Mulţimea tăcută
dorit să mă ia cineva în braţe şi să zică: « — Nu-ţi năvăli în biserică, să redteze pentru mine rozarul
fie ruşine! Plângi! * Cu neînfrântă credinţă de durerilor...
copil aşteptam, că bunul Dumnezeu se va apleca «Care pentru noi a asudat sudori de sânge...
cu buza caldă la urechea mea şi mă va împărtăşi Care pentru noi a fost biciuit... care pentru noi
c’o scumpă revelaţie de iertare: «Du-te, fiule. Te cu cunună de spini s’a încununat...»
redau ţie însuţi. » Cuvintele acestea despre Cristos grăesc, dar ei,
Nu s’a întâmplat nimic. Soarele s’a ridicat plin norodul simplu, — Dumnezeu să-i ierte — acum
de măreţie de după pădure, pomii înrouraţi tăceau mi le aplicau mie. Căci şi eu am asudat, am fost
in grădina mea, sgomot nu se auzea, nicio pasăre biciuit şi încununat cu spini, pentru ei...
nu ciripea, satul dormea încă, cu toţi ochii închişi. Era ultima lor plată această mărturisire cu care
Pe pieptul gol îmi venea boarea dimineţii. De pe se gândeau la mine...
noptieră luai breviarul şi prin fereastra deschisă, într’aceea eu, în camera mea, mă temeam şi în
în faţa de aur a soarelui, începui a recita din imnul taină doream, să nu treacă aşa de repede timpul,
«matutin» cu ritm străvechiu: să se lungească minutele, şi mă s pe nai de graba
clopotelor—
«lom lucis orto sidere Cu paşi grei şi gravi intrai în biserică.
Detun precemur supplices Nime nu mă însoţi in acest drum din urmă.
Ut in diurnis actibus II făcui singur-singurel, cam zăpăcit, cu lacrimi
Nos şervet a nocentibm... ascunse, cu paşi tremurători de singurătate. Şi
Linguam refrenans temperet, timpul era aşa de ceţos, noros şi trist! Cum va fi
Ne litis horror insonet, oare acum faţa lui Dumnezeu?... Când trecui prin
Visum fovendo contegat, biserică poporul se ridică cu un oftat stăpânit.
Ne vanitatis hauriat...»
Toţi ochii se îndreptară spre mine, toate mâinile
Mai simţii odată, pentru cea din urmă dată, ar fi dorit să se întindă spre mine şi corul înghesuit