Page 47 - 1934-06
P. 47
IOSIF NY1RO: IN RJGUL DOMNULUI 365
trosnea sub greutatea mulţimii. Orga hodorogită şi azi?... Nu cred că Domnul să respingă dela
gemea obosită şi micile lumânări dela altar licăreau sine « Slava • mea, doar aşa de credincios şi ade
ca nişte suflete muribunde... vărat călduros se înalţă din pieptul meu, că mi
Iar eu palid şi sumbru murmuram pentru ultima s’a înroşit gâtul...
oară rugăciunile de îmbracare în altar, sărutând Totuş îmi cade bine, totuş numai mărturisirea
giulgiul alb ca zăpada: credinţei mă linişteşte...
— « Pune pe capul meu coiful mântuirii. . Unii de aceea spun: «Cred* — ca să se amă
Cămaşa cea largă albă se revărsa pe mine şi eu gească pe sine că ar crede, eu de aceea o spun,
suspinam întru mine: Spăla-mă-voiu şi mai vârtos ca Ziditorul meu să creadă, deşi ştiu, că ştie, vede,
decât neaua mă voiu albi... simte, doar şi luminează ochii mei, ca două făclii
Cu brâul mă încinsei în semn de abnegare, ca roşii. Aproape mă fac să aiurez tainele întrupării
să stârpesc poftele plăcerilor, şi lung apăsai mâne- Domnului:
cările pe buze şi tare sună din gura mea înţelesul: « Cred... Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
— Tu eşti mânecarul plânsetului şi al durerilor—* adevărat... Lumină din lumină... de o fiinţă
... Niciodată nu a fost aşa de greu potirul, ca cu Tatăl... care pentru noi oamenii şi pentru a
acum când duceam pe discul de aur pâinea de noastră mântuire... s’a coborît din Cer...».
sacrificiu la altar... Puterea mea aproape s’a frânt Cad în genunchi, parc'aş fi cel dintâi din oa
şi o clipă trebui să mă proptesc de masa de piatră... meni care a alergat pe pământ la Cristos, şi şop
• In numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului tesc:
Duh, Amin! t »Et incamatus est... S'a întrupat... şi om
începu ultima mea liturghie, misterul sublim s’a făcut şi s'a răstignit...».
al jertfei fără sânge, minunata poezie a durerii, a
vieţii şi morţii, a învierii şi fericirii din ceea lume. Acum nu mi-e frică să mă întorc la popor, ca
Realitatea nouă de fiecare zi, noua naştere şi noua deschizându-mi braţele, să le împărtăşesc şi lor
tragedie. că Dumnezeu e cu noi şi adunând într’o îmbrăţi
încordarea se topea. Mare mulţime se adună la şare toate suferinţele, dorurile, plângerile, rugă
vestea celei din urmă liturghii: Unguri, Români ciunile, lacrimile, pe toţi, cerşetorii, copiii sărmani
cu plete lungi, reformaţi cu catolici împreună, se şi bătrânii, pe toţi şi toate să-i ridic pe prestolul
inghesuiră până la treptele altarului, ca şi când sfântului altar... că doar asta înseamnă acel:
ar aştepta clipa asaltului lor la Dumnezeu, şi ca « Dominus vobiscum!... •
un uragan se porni de pe buzele lor cântarea ce Viforul de cântări nu încetează, sufletele prin
străbate orizonturile lumii: ele se coc, se umplu şi în câteva clipe îmi strălu
ceşte în mâni potirul, nevinovata « pâine * stă albă
♦ Cer, pământ, foc, aier, apă ca neaua pe disc, ca într'un sicriu de aur. Acum
Aur şi mărgăritare, e numai pâine, care în curând se schimbă in trupul
Vai, odihna mea mi-o sapă, Domnului. Tom vin şi apă în potirul svelt, ca să
Sufletu-mi odihnă riare. se prefacă în sânge. Aroma cea fină pluteşte în
jurul frunţii mele... Ridic cu degetele mele lea
Pâri nu te găsesc pe tine, gănul de aur, în care se va naşte Dumnezeu şi ofer
Domnul meu fi Dumnezeu, pâinea şi vinul omeniei şi duc pe nou-născutul
Nu se odihneşte ’n mine din sudori omeneşti prin apele de curăţire ce
Inima, sufletul meu! • rească, până când iar îl voiu lua în mână, ca să se
Ferestruicele apărate de sârmă împletită sunt săvârşească la cuvântul unui preot păcătos schim
orbite de abureală şi picuri grei curg pe ele tre barea, această cea mai mare faptă a lui Dumnezeu...
murate de ritmul cântării. Eu tremur ca de-o — Cum poţi îndrăsni, — îmi strigă sufletul din
furtună. Deschiderea trupului şi a sufletului se mine. Trupul meu se torturează, creierul mi se
intensifică şi creierii vâjie în extazul sfânt. oboseşte şi hostia subţire, strălucitoare, aproape
Orga tace. Acum urmează să vestesc gloria lui se aprinde sub suflarea mea fierbinte, când rostesc
Dumnezeu. Cu o mişcare largă îmi ridic în cerc cuvântul cel grav:
mâinile dela pământ la cer, în înălţimi şi sus, in «Acesta este trupul meu/...»
fumul parfumat al lumânărilor, le împreun spre Mă retrag puţin ca ameţit, ca şi când pâinea
rugăciune, ca marele Necunoscut să le primea frântă, rotundă, s'ar preface în trupul adevărat al
scă, atunci când zic în numele tuturor: lui Cristos, şi discul s’ar mlădia ca nişte sandale
«• Pe Tine Te lăudăm , pe Tine Te binecuvân de aur în picioarele lui... Eu sunt, nu vă temeţi!...
tăm, pe Tine te slăvim şi ne închinăm Tic..*». Sigur s'a întâmplat... şi oarecând îl vom vedea
A fost ultima mea o Slavă!». Niciodată nu va cu ochii trupeşti... II ridic deasupra capului şi-l
mai rosti glasul meu melodia aceasta minunată. arăt poporului care se aruncă la pământ şi cu frică
Durerea înnăbuşită palpită în inima mea şi o tre îşi face cruci, dar nu cutează să se uite la Dumne
cătoare îndoială mă atinge. Oare era iertat să o fac zeul său— Cu cea din urmă putere prind potirul
