Page 50 - 1934-06
P. 50
XIX
O iubesc!... să cerem iertare dela copiii noştri... Ia-o, fie
Talii alesei mele, învăţătorul bătrân, s’a adâncit a ta!... Iubiţi-vă unul pe altul.
cu fruntea încreţită în gânduri şi târziu a răspuns Neuitate zile au fost zilele iubirii, păcii, drep
numai atâta: tăţii dinăuntru şi ale bunătăţii omeneşti, în căminul
— Grozav cuvânt în lumea de azi! sincerităţii aflate.
Capul încărunţit s’apleacă şi omul gârbovit, care Fără paradă exterioară, simplu, dar fericiţi, cu
patruzeci de ani a crescut un sat întreg, nu aşteaptă capul ridicat în faţa tainei sfinte, ne-am încheiat
decât mormântul. Se uită la fiica sa. Nu întreabă căsătoria, jurându-ne unul altuia credinţă până la
nimic, numai o priveşte şi gândurile îi îngălbenesc moarte...
obrazul.
Ea zâmbitoare îşi îndoaie capul auriu pe umărul *
meu şi ruşinoasă şopteşte mărturisirea: Am călătorit într’un tren încărcat, strâmtoraţi
— Da. II iubesc... între soldaţi români, beţi de bucurie, sprijinind
Mai mult nici nu putem spune, dar ochii ne
ard şi cele două trupuri tinere strălucesc. Bă c’o mână soţia, iar cu cealaltă preîntâmpinând pri
trânul se chinueste mai departe: mejdia necunoscută, care uşor putea să o ameninţe.
N'o apăram decât cu mâna goală, gândindu-mă
— Fierul de plug al ţăranilor îşi recapătă lucirea la eventualitatea grozavă când cineva ar atinge brutal
la arat, mâinile femeieşti, îngheţate, se încălzesc floarea mea delicată. Nouă ore alergă trenul astfel
din nou în frământarea pâinii, preoţii se întorc cu noi, până să ajungem. Nouă vieţi n’ar fi destule
la Biblie, muncitorii şi-aduc aminte de uneltele să îndur îngrijorările şi încordarea lăuntrică. Biata
lor, eu azi-mâine voiu muri, dar voi ce veţi face?... femeie de abia douăzeci de ani fragezi, era sdrobită
Şi totuş, şt eu trebue să spun, că şi eu vă iubesc de oboseală. O luasem în braţe, să nu cadă.
pe voi, săracii, săracii mei copii... Doamne,
Doamne! De ce mă şi întrebaţi pe mine? Lucrul Dintre soldaţii istoviţi, cari călătoreau de mai
vostru s’a isprăvit. Nu vreau, dar nici nu pot să-l multe zile, se ridică unul şi îmi arătă locul său:
schimb. Dacă mă gândesc la el, nu vreau să vă — Poftiţi, domnule părinte!
supăr cu întrebarea: din ce veţi trăi? De mine Surprins mă uitai la el. Nu-1 cunoşteam.
nu mai atârnă nimica. Dacă ştiţi iubi tare, nu vă — Mulţumim, dar de unde ştii că am fost
temeţi... Nu luaţi în nume de rău că-s trist, dar preot ?
fericirea voastră e tragedia mea... — Dumneata eşti preotul unguresc din Chidea,
Ne uitarăm uimiţi unul la altul: care ai voit să ajuţi tatălui meu bătrân, când a
— Cum poate vorbi aşa părintele nost ? trecut carul peste dânsul, dar n’ai mai putut ajuta,
Capul bătrânului se aplecă mai tare. că a murit.
— Eu simt om trecut, bătrân şi sdrobit. Cinci — Da, mi-aduc aminte. Atunci eşti din Fodora?
zeci de ani am muncit o muncă neîntreruptă. Tot — Da, da!!
ce-am avut am băgat în împrumut de războiu, şi Soldatul, copil încă, îmi reaminti o întâmplare
acum nu am cu ce să-mi căsătoresc fata, măcar o sguduitoare. Tocmai călătoream prin satul lui,
bucată de pâine, merinde pe drumul vieţii... când se întâmplă nenorocirea. Bătrânul de şapte
Iartă părintelui tău, copila mea... E grozav că zeci de ani, căra piatră la şosea, dar căzuse sub
ne-am pierdut totul, dar mai grozav e că trebue roate şi carul încărcat cu grea povară îi sdrobise
