Page 51 - 1934-06

IOSIF NYIRO: IN JUGUL DOMNULUI 369

pântecele. Când am ajuns acolo ortacii îl ridicau nu pot crede să mă atace. Doar eu am fost bine­
de picioare în sus. făcătorul lor... Şi dacă totuş... Repede îmi făcui
— Ce faceţi, oamenilor? am strigat eu în­ plan de apărare. Ca să vorbesc poporului, nu va
grozit. Mi-au lămurit că nenorocitul le cerea asta, fi timp de vorbire. Mă voiu pune în defensivă.
că aşa i se alinau chinurile. Dintr'o privire văzui Fără să vreau îmi pipăiu browningul. La femeie
că omul e mort. Sângele, ce-i curgea din gură, mă uit zâmbitor, dar în mine am hotărit că îm­
lăsa o dâră subţire pe drum. îmi descoperii capul puşc pe cel ce-ar îndrăsni să mă atace... Fru­
şi făcui semn: moasă călătorie de nuntă, peste trupuri moarte,
— Puneţi-1 jos. Omul acesta-i mort! dar nu mă las, chiar dacă ar trebui să aprind din
— Mort ? — Necrezând, îl puseră îngroziţi la patru colţuri satul. Pentru mine nu mă tem, sunt
marginea drumului. Am îngcnunchiat şi i-am dat om tare, care şi numai cu pumnul mă pot apăra...
deslegare preoţească mijlocită. Apoi i-am făcut Numai pentru soţie sunt disperat. Ea nu trebue
semnul crucii pe frunte. nici să bănuiască, ce-o aşteaptă... Căruţa merge
Şi acum, după ani de zile, când noi, Ungurii,
suntem cu frica de moarte, temându-ne de po­
porul care trăeşte cu noi împreună şi realităţi
grele sprijină această frică, în acest vifor al pati­
milor deslănţuite şi înarmate, acum, uitând această
schimbare a istoriei universale, acest soldat stră-
jueşte lângă mine, pentrucă eu odată am înge-
nunchiat pentru el în pulberea drumului. Ceilalţi
soldaţi se uită urît la mine. Ei cred că eu am sculat
pe tovarăşul lor. Capetele lor se adună. Nu le
pricep şoaptele, dar ştiu că soldatul copil le des­
luşeşte ce s'a întâmplat. Se face linişte. Se gândesc
şi feţele ameninţătoare se înseninează.
Am învins...
Niciun fel de armă, nici viclenie, politică, patimă
sau moarte nu mai poate lua dela mine acest loc,
pentrucă sfânt este locul unde eu am îngenunchiat
în pulberea drumului.
Milioanele de oameni de aceea au trebuit să
moară, că n'au fost decât puţini, cari să îngenun­
cheze în pulberea drumului.
îndată sosim. In capul satului, în amurgul serii,
un om de credinţă al meu, cu arma pe umăr,
opreşte trăsura. îmi face semn să mă dau jos, că
vrea să-mi spună ceva însemnat:
— E necaz, — şopteşte nervos. — Abia ai plecat
şi episcopul a trimis un iezuit, care a îndemnat
pe oameni să nu te lase în sat.
— Pe mine?
— Da. A ţinut predică şi a vorbit deosebit cu
oamenii. Băgaţi de seamă. Am adus puşca, dacă la pas. încordarea e nesuferită. Aş vrea să fiu
ar fi nevoie,— şi-mi oferi hodorogita lui armă. — trecut odată peste ea... Va să zică un iezuit.
E sigură, — o lăudă el. — Am adus muniţie. Las' că pun eu mâna pe acel iezuit şi cu propria
Am respins-o cu indignare. lui cingătoare îl atârn de nucul bătrân din mar­
— Ţi-ai pierdut mintea, Nicolae? Du-te numai ginea drumului. Acolo va fi tocmai la bun loc...
liniştit acasă. Pe mine nu mă atacă poporul meu. Şuntem la casele din margine. Nicăieri nime.
— Bine, bine! Eu te-am făcut atent, — se lepădă Pe semne, mă aşteaptă la parohie... Cât de greu
el de răspundere. trec clipele...
— Ce spune omul ? — se interesează soţia. — Mână calul acela! — îndemn pe cărăuş.
— Nimic deosebit. Poporul vrea să-mi facă o — E istovit, mă rog, — răspunde bătrânul Gero.
surpriză. ...Dar, de va fi numai o închipuire? La colţ
Se uită cu mândrie la mine: se va alege. De acolo se vede toată uliţa.
— Cum te iubesc... Totuş e adevărat. înaintea parohiei e mulţime
Pe mine însă mă omoară îngrijorarea şi furia de lume. Bărbaţi, femei, copii, amestecaţi. Ame­
înnăbuşită. Dar dacă omul are dreptate? Poporul ţesc şi trebue să mă prind de leucă______ Tot una.
e copil. Uşor îl poţi aţâţa şi înnebuni... Totuş Va fi ce-o fi. In taină îmi pun mâna în buzunar