Page 36 - 1934-07

4i6 B O A B E D E G R Â U

Nenorocitul sare repede şi cu vioara sa uzată iau. Eu ştiu ce înseamnă « a merge la fete ». îşi
se pleacă spre mijlocul mesei udată cu vin şi beau toţi banii şi atunci mă atacă pe mine: Hei,
cântă. Şi omul şi dascălul, sunt încovoiaţi ca spi­ dascăle, dă bani. Dacă nu le dau, mi-i iau cu
narea unei vaci înjugate şi bietul râde de silă şi de-a-sila şi, poate, mă şi bat.
caută să le fie pe plac, chinuindu-şi instrumentul. Mă cuprinde o mânie şi-o indignare, că ame­
II fac burduf de vin şi unul din beţivi îl alungă ţesc. II apuc de piept pe omul acesta înjosit, că
cu un gest « domnesc ». nu mai poate cârcâi:
— Du-te dracului, că am de spus ceva! — Vii cu mine, domnule. Sau aşa te pocnesc
— Da, mă rog, şi obosit, cu ochii holbaţi, de perete de-ţi crăp capul. Atâta înjosire n’o
gâfâie lângă mine, parcă beţivii ar fi dansat pe tolerez.
pieptul lui. Mi-c milă de el. — De ce nu vii, dascăle! — urlă canalia beţivă.
— Vino acasă, domnule învăţător! Mai bine să — Dă-i pace profesorului nostru de muzică,
hei! — se leagă de mine.
— Lasă-mă, lasă-mă, se roagă nenorocitul. Nu
intra în vorbă cu ei, că te înjunghie! La ce ai
venit după mine? Noapte bună! Trebue să mă
duc! Asta-i soarta mea!
Banda se îmbrăţişează, pe dascălul îl iau intre
ei cu dipla, îi îndeasă pălăria pe cap şi poruncesc:
— Marşul lui Rakoczi!
Vioara ţipă. Scena jalnică se pierde in noapte.
înfiorător oraş! înfiorătoare viaţă!... Abia
aştept să ies din hotarele lui. Grăbit urc printre
fâneţe şi din deal mă mai întorc odată. Zgomotul
nu ajunge aici, numai lumina felinarelor o văd,
cum se întinde printre casele întunecate pe valea
Someşului...
Nu-1 mai blestem, că-i destul de blestemat.
Pornesc la drum in lumina stelelor şi figura
mea dispare încet in nemărginirea nopţii. Pe
arborii de pe marginea drumului parcă văd ca nişte
stafii dascăli spânzuraţi. Ochii mi se umplu de
lacrimi.
Aici pot să plâng, că nu mă vede nime...
*
Binecuvântată fie mititica mea nevastă, că nici
a doua zi, nici altădată, nu m’a întrebat: din ce
trăim: din cele două braţe ale mele, din fruntea
mea, din sicriul alb al vieţii mele de-o şchioapă.
Obrazul meu întunecat de gânduri ea îl lumina
cu sărutări. Şi când ţara Ardealului a încremenit
în buimăceală şi ziua de mâine se ivea numai
pentru un nou necaz, ea ştia să zâmbească. Noi
mori de foame, decât să-ţi înjoseşti demnitatea doi eram ca o ceaţă albă deasupra noroiului negru,
de om. îmbrăţişaţi uitam că lumea s'a schimbat. Vestea
Clatină încăpăţânat din cap. rea se plictisea să aştepte la poarta noastră şi amă­
— Trebue să fac ceva, mă rog. răciunea o alunga cu vorba bună... cu toate că
Beţivanii se pregătesc de plecare. popoarele plângeau şi oameni flămânzi cădeau în
— Hei, dascăle! — strigară iară. Ne ducem la prag şi preoţii pe mulţi din ei ii îngropară. Hei,
fete... mulţi s’au dus să mulţumească lui Dumnezeu să
Bietul om chinuit se cutremură şi nervos îmi rutându-i mâna cea sfântă. Inspăimântări şi strâm­
strecoară în palmă piese murdare de bani, scoase torări torturau popoarele şi noi trăiam din puterea
din buzunar: noastră sfântă, până ce veni cel mult aşteptat,
— Fii bun, du-i acasă şi dă-i soţiei mele... copilul, floare culeasă de noi împreună pe câm­
— Dar, domnule,— mă feresc eu, dă-i dum­ piile cereşti.
neata. Astfel de însărcinare nu primesc. Scumpe, fericite zile! De câte ori părul de aur,
— Pentru Dumnezeu,— stărue bietul om aproape obrazul de rouă, degetuţele, care abia se mişcau,
plângând, — fă-mi binele acesta. Beţivii ăştia mi-i ochişorii lui, cum îi pândeau zâmbetul! Nici prin