Page 39 - 1934-07

IOSIF NYIRfi: IN JUGUL DOMNULUI 4*9

— Inimuţa mca poţi veni, am aprins iadul din zut pe micuţ râzând... Nime niciodată n’a dat
f
bucătărie. mai grăbit răspuns la întrebarea rituală: * Vrei să
« Inimuţa mea * însă plecată pe pat săruta pata te botezi»? — decât mama aceasta scumpă, care
de sânge, de pe perna mea, care cursese din rana îşi teme firul vieţii copilului său:
ce mi-a făcut-o un spin în pădure... pe obraz. — Vreau!
Şi eu l-am botezat în numele Tatălui şi al Fiului
Peste două zile o nouă nenorocire. şi al Sfântului Duh, dându-i numele vechiu mi­
Micuţul nostru cel frumos, slăbit, zăcea în pat tologic unguresc: Csaba...
şi abia respirând ardea în febră şi suferea cu pri­ După asta copilul a adormit.
virea pierdută in gol. Acum ar trebui să pornim la Cluj. Mă uitai
Desperaţi şi neputincioşi stăm lângă el până la soţia mea, care plângea încetinel şi scăpai vorba
ce veni medicul din satul vecin. încordat cu toate chinuitoare:
simţurile pândeam fiecare mişcare a lui, nu cumva — Cu ce? Din ce?
să ne amăgească, dar medicul a fost sincer: Ca să nu se supere arăt încredere, linişte şi
— Nici o minută să nu întârzii! Imediat să-l o mângâiu:
duci la Cluj! — Doar voiu găsi o gloabă de cal şi un om
— Dar pe-o astfel de vreme? E curată ispitirea bun. Dacă nu... îl duc în braţele melc.
lui Dumnezeu. îngheaţă până să ajungem acolo. Dumnezeu m’a ajutat. Peste o jumătate de oră
— Aşa însă e sigur că moare. căruţa sta la poartă.
— Nici nu-i botezat, — şopteşte palidă de moarte Intr’un cojoc ciobănesc am învăluit mica mea
soţia. familie şi cu calul aproape olog pornirăm prin
— Atunci, botezaţi-1 în grabă şi la drum cu zăpada cea aspră.
el... Aşa porunci doctorul şi se duse, ca să nu Câte odată trăgeam amândoi la căruţa hodoro­
vadă disperarea noastră. Trecut-am prin multe gită. Aburea calul, dar abuream şi eu... Tuşeam
încercări şi până acum, dar numai acum mi-a amândoi. Nici nu observai că scumpei mele soţii
venit în minte să pun întrebarea, oare asta e îi îngheţară lacrimile pe gene.
pedeapsa mea pentrucă am părăsit biserica? Cu Sunau sirenele dela fabricile din Cluj, când am
ochii holbaţi, palid, am strigat tare: sosit seara acolo. Un sălaş călduros ni se dădu
— Oare Dumnezeu?... şi nouă de milă.
Soţia m'a priceput şi iară mi-a sărutat ochii. — E caz grav, — zise vestitul profesor, — dar
— Dumnezeu, acum urmează. să-l îngrijiţi bine.
Simţeam că are dreptate. L-am şi îngrijit bine. De mii de ori ne-am plecat
Intr'un pahar am pus apă curată şi din scrin urechia la guriţa lui, care părea moartă. Ii cer­
mi-am scos patrafirul aurit, ce-1 primisem ca amin­ cetam inima, ca şi când am asculta la cheia uşii
tire la întâia mea liturghie. Soţia numai acum micului nostru raiu. Cu plânset înnăbuşit pân­
mi-a înţeles gândul şi strălucea de bucurie. Luă deam să vedem încotro se mişcă mâna lui Dum­
micuţul bolnav şi toată credinţa în cealaltă lume nezeu.
se opri înaintea mea.
• Ce doreşti dela biserica lui Dumnezeu », — aşa In marea noastră durere nici nu băgarăm de
începu ceremonialul. seamă cum se deschide uşa şi un om bătrân fru­
Micuţa mea soţie răspunse cu tărie: mos, cu barba, albă ne sărută mai întâi pe noi
«Credinţă şi viaţă!*... pe frunte, apoi se duse la patul bolnavului nostru.
După aceea am suflat de trei ori peste faţa — Vai, ajută-ne, scumpe Domnule Profesor! —
copilului zicând: plânge soţioara mea.
« Depărtează-te dela el duh necurat şi fă loc — Desigur,— mă gândeam eu,— celălalt pro­
Duhului sfânt.» fesor l-a trimis pe bătrânul acesta. — Se pare că
— E mai rumen la faţă! — strigă sărmana femee. vor ţinea un consiliu... Dar eu trebue să fiu
Vezi? Uite! drăguţul meu!... bărbat.
Dar eu stăteam ca bronzul şi, cu mâna tremu­ Innăbuşindu-mi orice slăbiciune, îl întrebai de-a-
rătoare, făceam, cum e prescris, semnul crucii pe dreptul:
fruntea şi pieptul micuţului, cu cuvintele: — Putem avea vr'o nădejde, Domnule Profesor ?
« Primeşte semnul crucii pe obraz, ca şi în inimă, Cei doi ochi calzi ai lui sunt umezi.
ca să poţi fi Biserica lui Dumnezeu...» — Se va face bine. De sigur... Voi, însă sun­
In fiecare semn, în fiecare cuvânt, nu vedea teţi obosiţi, culcaţi-vă, voi sta eu lângă el.
şi nu căuta mama copilului, decât vindecare. Ea — Nu! Cum se poate ? — protestarăm. — Noi
încă îmi ajuta să ţin deasupra capului lui mâinile suntem oameni săraci... N'am putea răsplăti...
spre binecuvântare şi din fundul inimii zicea cu Iar o jertfă aşa de mare nu putem primi.
nune rugăciunea, iar când am zis: — Epheta, adică Atunci zâmbind s’a dus.
• Deschide-te!«, întărea cu jurământ că a vă­ A doua zi veni din nou şi-l primirăm cu bucurie: