Page 44 - 1934-07
P. 44

424                                 B O A B E  D E   G R Â U

          meu  nu-ţi  bate  capul...  Pentru  tine  a  mai  rămas   chinuesc jumătate gol pe lângă focul ciobănesc
          lapte,  nu-i  aşa?  Nu  cred  să  fie  slab  magnetul.   de nuiele, ca un ţigan cu părul căzut pe ochi.
          De  mult  bănuiam  eu  că  scânteia  nu-i  intensivă.   Sta  şi  mă  privea.  Era,  parcă,  însăşi  suferinţa
          Aceea  trebue  să  fie  albă  şi  să  scapere  orbitor  in   cu  părul  de  aur.  S’a  înfiorat  de  re-a  văzut,  părea
          maşină,  ştii  inimioara  mea,  tocmai  ca  ideea  în   că  vântul  ii  ridică  părul.  In  zadar  îmi  ascundem
          capul omului.                                    mâinile  ca  tăciunele.  Le-a  văzut.  In  zadar  îmi
            Electromagnetul  poate  fi  aşezat  în  trei  minute   reţineam  respiraţia  horcăitoare.  A  auzit-o.  In  za­
          la  distanţa  potrivită  pentru  întreruperea  curentului   dar  mă  prefăceam  voios.  A  observat  ce  se  petrece.
          şi  eu  a  trebuit  să  mă  chinuesc  două  spătămâni,   Pe  figura  ei  înfiorată  se  putea  ceti  cutremurarea
          până l-am descoperit.                            femeii  superioare.  înţelese  magia  neagră,  ce-o
            Acum am aparat puternic pentru aprindere...    făceam  acolo  singur.  Fruntea  şi  obrazul  meu,  cât
                                                           se  vedeau  de  sub  murdăria  uleioasă  amestecată
                                                           cu  sudori,  erau  galbene  parcă  m’aş  fi  mascat
                                                           anume,  pentru  rolul  principal  al  tragediei  mele,
                                                           şi  aş  aştepta  numai  sâ  intre  partenerul  meu,  dia­
                                                           volul, şi să-şi râdă cu hohot în pieptul său păros.
                                                             Numai  maşina  stătea  mută,  zugrăvită  proaspăt,
                                                           ştearsă,  unsă  de  acum,  în  toată  frumuseţea  ei  de
                                                           oţel.
                                                             —  Aşa-i că e minunată?
                                                             In  zadar  o  lăudam.  Ştia  ea  că  oţelele  i  le-am
                                                           poleit  cu  sângele  meu,  că  am  uns-o  cu  lacrimile
                                                           mele,  că  trupul  rece  de  fier  l-am  încălzit  cu  su­
                                                           flarea  mea.  Nu  mai  lipsea,  decât  să  mă  usuc  de­
                                                           finitiv  pe  ea,  cum  se  usucă  unele  broaşte  pe  piatră,
                                                           sau să-mi vărs sângele pe nesimţitorul fier ruginit.
                                                             —  E  aproape  gata,  inimioara  mea,  şi-i  arătam
                                                           maşina  stupidă.  Zău  că  mi-a  răpit  multă  vreme,
                                                           până  am  adus-o  în  starea  asta—  Dar  acum  o
                                                           cunosc...
                                                             ...  Uită-te  numai  la  capul  ăsta.  Stă  ca  un  cap
                                                           de  om.  Cu  acrul,  re-1  pompează,  suge  în  sine  şi
                                                           lumea  din  afară:  vaierul  şi  bucuria,  parfumul  şi
                                                           fumul,  chiar  ca  un  om.  Aici  se  prefac  în  ceaţă
                                                           deasă,  în  care  luminează  scânteia,  ideea  maşinii,
                                                           şi  în  fiecare  clipă  explodează  în  ea  o  lume,  ca
                                                           în  capul  omenesc...  Sau  uită-te  la  pistonul  acesta.
                                                           Acum  mişc  încet  maşina.  Pătrunde  lin  în  cilindru,
                                                           parcă  ar  pune  sicriul  unui  faraon  in  mormânt...
                                                           Aceste  ruzi  subţiri  şi  fine  de  metal  îmi  par  tot­
                                                           deauna, ca nişte oscioare de copil.
                                                                        Ce?... Ce zici?... Dar, de unde! N’a fost
                                                                    grea munca... Apoi am făcut-o pentru voi...
          Voiu  încerca,  dacă  porneşte  maşina.  Mi-ar  fi  tre­  I-am  văzut  emoţia  fericită  şi  m'a  copleşit  şi
          buit  puterea  a trei,  patru oameni ca  să mişte  roata   pe mine dragostea.
          rea  mare,  dar  mi-a  fost  ruşine  să-i  chem  într'a-   —  Nu-ţi  pară  rău  de  nimic!...  A  fost  un  cântec
          jutor,  să  nu  râdă  de  mine,  dacă  nu  izbuteşte.   fiecare  mişcare...  Când  am  scos  osiile  acestea
          Cu  putere  de  om  necăjit  m’am  apucat  singur.   din  rugină  şi  le-am  făcut  să  sclipească,  ţie  ţi-am
          M’am  încolăcit  de  spiţele  cele  grele  şi  am  învâr­  ţesut  haină  argintie.  Uleiul  albastru  amestecat  cu
          tit-o  cu  sforţare  grozavă.  Mi  se  rupea  pieptul  de   sudorile  mele  va  fi  baia  unei  noui  vieţi...  Dar
          încordare,  dar  explozia  aşteptată  nu  se  produse.   aşteaptă  numai,  peste  câteva  zile,  sub  loviturile
          Din  gura  maşinii  curgea  benzina,  cum  curge  me­  lui  scânteietoare  va  curge  făina  de  pâine...  Uită-te
          dicina de pe buzele omului nebun...              în jur. Asta-i casa mea fermecată...
            M’am  oprit  gâfâind  şi  m’am  gândit  la  ai  mei,   Cu  tot  dreptul  se  putea  numi  casă  de  argint,
          ca  să-mi  adun  puteri  noui...  Apoi  mă  apucai   pentrucă  mult  păienjeniş  argintiu  atârna  prin  toate
          iarăşi să muncesc la monstrul de metal...        colţurile,  cu  praf  de  făină  albă  şi  cu  musculiţe
             Intr'o  după  amiază  m'a  vizitat  soţia.  N’am  mai   negre.  Ziua  părea  casă  de  argint,  dar  noaptea,
          avut  timp  să-mi  spăl  mâinile  cu  benzină,  să-mi   când  o  lumina  focul  de  jos,  părea  palat  aurit.
          schimb sdrenţele uleioase ca să nu vadă cum mă   Aşa  ne  părea  nouă,  celor  doi  copii  exaltaţi  de  dra­
   39   40   41   42   43   44   45   46   47   48   49