Page 46 - 1934-07
P. 46
4*6 B O A B E D E G R Â U
— La ce-i bună asta? râdea ţiganul. Am dat drumul benzinei, am pornit radiatorul
— Asta-i sfredel de oţel, mă lăudam feridt. şi, cu ultima încordare a puterilor, am învârtit
— Aşa sfredel n’am mai văzut. Nu-i bun de roata. întrerupătorul a lovit odată, de două on
nimic... şi la a treia, cu un fluerat ascuţit, a explodat şi
— Las’ pe mine, Lică, îl dojenii şi alergai acasă, roata mi-a făcut vânt...
la moară, să-l încerc. — Merge! Merge! Şi am rămas înmărmurit...
Unealta era precisă. ... Dar în clipita aceea o detunătură uriaşe
zgudui casa şi fum şi nori de praf acoperi ră totul —
Am tăiat în cerc larg cuibul pistonului. Crăpă
tura a rămas pe din afară. Numai pistonul trebuia Explozia se mai repetă de două ori şi un nor de
lungit şi maşina era reparată. Ca şi când n'ar fi gaz izbucni cu flacără... Prima grije mi-a fost:
avut niciun cusur. mai sunt oare viu?— Maşina mergea cu plină
putere, ca şi când ar fi scăpat de-o piedecă. Nu
Planul a izbutit. Floarea de oţel nu s'a stricat, mai sub ea era crăpat pământul lovit de pietrile
numai s'a roşit, avea pistilii incandescenţi, ca şi şi celelalte resturi din ţeava eşapamentului.
când s’ar fructifica... Şi de ce nu?... Poate că — A explodat maşina! strigau oamenii înspăi
şi metalul e o floare moartă. De ce să nu se în mântaţi.
toarcă Ia surorile cele vii.?.. Nime nu cuteza să se apropie. Pe biata mea
Aşa se şi întâmplă. micuţă, desperată şi pe jumătate ameţită, o luară
A treia zi maşina fu gata. în braţe nişte femei miloase.
— Dimineaţa pornim! declarai mândru.
... Şi atunci deschisei uşa în faţa satului în
Nime nu credea, dar jumătate satul se adunase treg şi le strigai:
curios, la moară. Simţeam că am să mor, dacă — Puteţi aduce de măcinat!
n'ar izbuti încercarea. Oamenii năvăliră în baraca morii, care tremura
Pregătisem toate cu grije. Oamenii nu cutezau toată de mersul puternic al maşinii, şi mişcaţi se
să se apropie. Mă zgudui un fior şi tot trupul uitau la mine, care îmi aplecasem capul pe ma
mi se răci de emoţie. şină şi ascultam graiul roţilor vieţii noui, despre
— Acum!... pâinea cea în sfârşit... da!... în sfârşit, aflată...
XXII
Mica noastră moară, ascunsă sub sălciile ple Mica mea soţie se juca pe gruiul de după moară
toase, trăia o viaţă minunată. Bărbaţi gârboviţi şi cu copilul. Eu îi priveam printr’o ferestruică pu
femei aduceau saci şi dăsagi în spinare încărcaţi drată cu făină fină sau mă repezeam la ei afară
cu bucate de măcinat, şi coliba şubredă se umplea să-i sărut. Ei îmi dădeau ideea şi puterea de muncă.
de lume. Oamenii se aşezau pe saci şi ascultau Ei mă făceau să uit tragedia mea şi josnicia lumii.
murmurul morii, care suna ca o rugăciune. Cu groază mă gândeam la înspâimântătoarea că
Iar eu eram, în sfârşit, fericit. dere de stele din Ardeal, la disperarea tuturor şi,
