Page 48 - 1934-07

4*8 B O A B E D E G R Â U

— Cozonac ? Se miră oamenii dela moară, au­ — Ce va fi de voi ?
zind vorba moartă de mult... Cozonac! Ce formă Ei erau viaţa, eu eram moartea. Şi ierburile
cerească a pâinii! se retrăgeau cu frică dinaintea picioarelor mele,
— Cozonac? Se miră începând de azi două mi­ iar lor, ca unor cunoscuţi, le ieşeau înainte. Lor
lioane de oameni în Ardeal. Ce cuvânt straşnic le fac semne de iubire toţi macii, iar floarea alba­
acesta!... stră a grâului se înalţă printre spice, ca să-i vadă.
Gazeta zace încă pe jos. Nimeni nu are tăria Ii privesc şi vederea lor este revelaţia unei noui
să o ridice, iar literele strigătoare nu ne lasă să vieţi. Prin ei îmi dă Dumnezeu cu vârf şi îndesat,
uităm realitatea. tot ce am pierdut. Dela sine mi se impune recu­
— Ce va fi de noi ? ne strigă sufletul. noaşterea nouei vieţi şi noul scop al lumii, evan­
Eu mă ridic, ca de obiceiu, să vămuiesc grâul ghelia veşnică, susţinătoarea popoarelor, adevărata
din coş. Omul cu sacul gol pe umăr aşteaptă încheiere a păcii şi prin ei înţeleg că nu de pre­
făcute conferinţe internaţionale, nu de capriciile
puterilor, nu de războaie şi salvatori de lume, nu
de puterea banilor şi armelor atârnă soarta ţări­
lor şi a popoarelor, ci de astfel de mâini slabe
de femeie, de trupuri de copii, ce abia se văd din
iarbă, şi de acele milioane, ce se pleacă gârboviţi
pe brazdă, al căror trup necontenit atinge pămân­
tul şi-l încălzesc cu sărutul lor, ca dragostea lui
să nu se sfârşească în veci.
Abia acum văd adevărata viaţă nemincinoasă
şi-mi recunosc menirea mea cea nouă. Fiinţa mea
se scutură de toată disperarea şi se umple de în­
credere şi credinţă.
Parcă m’ar smulge din altă lume, când omul,
care măcina, zise:
— Mă rog, să vă luaţi vama din grâu, că în­
dată se isprăveşte!
Cu un gest maşinal afund cupa de vămuire în
grâu, să-mi iau partea, dar în clipa aceea mi se
năzăreşte ceva şi simt că nu se cuvine să iau niciun
grăunte. Şi până ad făceam că celor mai sărari
le vărsăm înapoi vama, cări nu aveam suflet să
mai împuţinez şi eu cu o singură bucată măcar,
pâinea lor neagră ca pământul, dar astăzi, când
marin de pomana morţii noastre? Să le rămână
lor fiecare grăunte, să nu li se isprăvească mai
repede bucătura de pâine.
Arunc la o parte măsura de vămuire. Omul
mă întreabă cu mirare:
— Dar, nu-1 vămuiesti, mă rog?
— Nu!
şi se uită la toate mişcările cu teamă, pentrucă ii
pare rău de fiecare grăunte. Eu arunc o privire Oamenii bagă de seamă, se uită unii la alţii şi se
pe ferestruică afară la ai mei, cari se joacă pe întreabă în şoapte, oare de ce nu iau vamă? Po­
pajişte. porul din moară aşteaptă lămurirea şi sufletul meu
Peste întinderea pajiştei şi a semănăturilor verzi nu mai poate răbda povara dulce, de aceea trebue
cântau înălţimile cereşti şi se vărsau râuri de să spun, ce s'a adunat în sufletul meu ca o nouă
lumină. Puterea creatoare mâna pământul spre evanghelie. Le arăt grâul sărăcăcios ce se scurge
ceruri, iar cerul se cobora spre pământ. Tremura între pietrele morii:
de fericire tot ce nu era om. — Intr’asta stă soarta noastră, fraţilor, aşa-mi
In mijlocul a atâta binecuvântare, fără mao macin şi eu cuvântul emoţionat. Până nu vedeţi
grije, era mica mea soţie cu copilul, într’o iarbă pâinea, nu vă temeţi! N’am luat vamă, ca să nu
înaltă, ce-i venea micuţului până la bărbie, şi în vă scurtez nici cu un grăunte viaţa acum când
această iarbă el se trudea să ajungă la măicuţa înaintea voastră mormântul se deschide... Voi
lui. Ea l-a luat în braţe şi l-a ridicat sus ca să-l mă cunoaşteţi. Ştiţi că am fost preot şi am ieşit
arate soarelui de pe cer. Tremurând în tot trupul din preoţie. Da, şi eu credem că am ieşit... Nu-i
meu de emoţie le strigai: adevărat. Numai de acum înainte sunt adevărat