Page 14 - Campul_1925_12_24

CÂMPUL 333

Vacan|a Crăciunului

— Urmare —

Da să te fi văzut pe tine şcolar, d-nu învăţător cu sania
ori hârşindu-ţi incălţămintele pe ghiaţâ, al tău era popa : a doua
zi scos la lecţie, judecat şi osândit ca un făcător de rele.
Şi acum vă mai plângeţi de dascăli când vă pedepseşte
cu o notă rea măcar ? Şi treceţi pe lângă el cu sania nici că­
ciula nu vă luaţi unii din voi. Şi d-nu învăţător zâmbeşte cu
duioşie ia voi, căci îşi aduce amînte de când era şi el copil.
Şi a doua z*, deşi nu prea ştii lecţia, totuşi se arată îngăduitor.
Şi, cu toate astea, mă pedepsea dascălul la şcoală ; şi-mi
punea şi notă rea la conduită, şi rămâneam şi la post, mâneam,
bătae la palmă şi pentru o slovă uitată din carte.
Ei, dar pielea de copil, cine s’o schimbe. Ce uită mai uşor
decât copilul, eâinele şi porcul. Acuma l-ai bătut, acuşi uită.
Şi iacă, pornind de cum da zăpada şi îngheţu, până nu
mai e cu putinţă nici o leacă de gheţuş, o duceam într’un să-
niuş. Pune-mâ acum să mă dau cu sania, că mi-ar fi ruşine de
mine însu-mi. Atunci o simţeam ca o trebuinţă, ca un lucru de
care nu mă puteam lipsi. Da să nu mă fi lăsat de acasă că
buhăiam de-i asurzeam pe toţ'. Şi, totuşi de şi nu mă lăsau,
fugeam.
Dar bucuria mea cea mai mare era vacanţa Crăciunului.
O mulţime de lucruri se îngrămădeau în capul meu: umblatu
cu colindu şi cu steaua, Sf. Vasile cu pluguşorul şi semănatul,
Bobotează, iar cu steaua şi Sf. Ion ziua mea. Şi aşa urme au
lăsat zilele astea în sufhtul meu că şi azi, cu cât se aproprie
sărbătorile fie a Crăciunului şi Paştelor, parc’că sufletul e o
oglindă cu două feţe; una care stă descoperită toată vremea şi
în care nu se oglindesc decât grijile cari mă preocupă zilnic,
altă faţă care şede tot anul învâlită în nepricepere şi nu se
desvălue decât din timp în timp, de câte ori e nevoie să-mi
aduc amint; de trecut: simt ceva care-mi pune toată fiinţa în
mişcare, care mă umple de-o datorie sfântă şi faţă de mine şi
faţă de Dumnezeu şi faţă de ai mei.
Toată viaţa se răstoarnă şi trecutul mă copleşeşte. Par’că
mă simt om nou. Şi icoanele se perindă, se perindă şi nu scap
decât după ce trec zilele astea, când intru din nou în vârtejul
vieţei. Atunci oglinda se acopere din nou, până când iar vine
sorocul de a-mi aminti cine sunt.
Acum, când vine nu ştiu pentru a câte-a oară Crăciunul:
în faţă îmi stă pomenita oglindă, şi iacă mă văd la casa părin­
tească din uliţa Boian din Fălticeni, o casă care nu mai e, de
oarece mai încolo de unde a fost e alta, tot pe locul cela, dar