Page 15 - Campul_1925_12_24
P. 15
‘334 CÂVtPUL
nu mai e plină aşa de viaţă şi de farmec ca aceea. Şi iacă şi
pe tata şi pe mama,—doi oameni cu frica lui Dumnezeu şi ru
şinea de oameni, morali până la încarnare, evlavioşi şi păzitori
de datini, ca odinioară, Romanii cari pîzeau focul sacru să nu
se stingă. Iacă pe fraţii mei şi o soră, şi eu mezinu sau prâs-
lea în mijlocul lor, desmierdatul părinţilor şi gazda bătăilor.
Dar iaca la un Crăciun cu ometi mari cât casa, cu acope
rişurile locuinţelor ca rişte cuşme albe mari, trase pe ochi de
nişte înfriguraţii cu sunet de zurgălăi la sânii, cu copii cu să
niuţele. Şi ai mei îngălaţ cu treburile. Eu să merg cu steaua,
cu tovarăşii cu care mă întovărăşeam. Ce era mai dornic pen
tru mine decât să umblu cu steaua, cu pluguşorul şi cu semă
natul. Cuiva, i-ar fi ruşine azi, dar în copilăria mea umblau cu
steaua şi oameni în toată firea. Ba mergeam şi Ia sate. Şi erau
stelari, cari umblau cu steaua la sate până Ia lăsatul secului
de postul-mare.
Dar şi steaua şi a cânta cum nu cântau alţi băeţi. Eu că
eram un copil, cântam vreo opt cântece. Când ziceam: «Oh amar
şi grea durere*, plângeau şi pietrele. Apoi aveam şi luceafăr cu
corceie la el. Şi era meşteşug să-I repezi prin colturile caselor,
şi la copii să se minuneze de el... In mahalaua Pietrarilor nu
erau decât doui băeţi cari ştiau să umble cu corceiele şi cu
aceştia umblam. Şi doar aşteptam ziua de ajunul Crăciunului
ca după ce mântuiau preoţii cu icoana Iui s’o pornim şi noi.
Dar aveam frică mare de irozi, că ne cerea să le închinăm
steaua lor lui Irod împărat. Şi noi dârji, ziceam: «Cum să închi
năm steaua cu naşterea lui Domnu Hristos pre ea Iui Irod care
a tăiat paisprezece mii de prunci de doi ani în jos şi mai mici
şi au prigonit pe Domnu Hristos?»
Şi nu scăpăm decât în casele oamenilor. Şi iaca şi Cră
ciunul dus şi vine şi Sfântu Vasile. Altă grije în casă, să por
nească urători şi eu să mă duc cu pluguşorul. Pii! Ce urâturi
nu ştiam! Nici lecţia la şcoală n’o spuneam aşa de bine. Dar
acela care ştia să ure mai bine în mahala era: «pomenitui bă
diţa» nepotul tatei şi vărul meu şi unul Vasile Şchiopu; să fi
stat tot să auzi.. Şi o porneam cu băeţii şi tocmai pe la miezul
nopţii veneam abia târându-mi traista de colaci, mere şi nuci,
iar în casă la noi dam de o masa mare plină de bunătăţi şi de
cofele de apă, pline cu vin, dulce şi bun să-l mănânci şi cu pâne.
Aşa erau vremurile odată: erau oameni buni şi Dumnezeu
era bun. Apoi a doua zi cu semănatul:
„Ca merii
Ca perii".
Şi cu felicitări-poezii făcute de mine şi scrise cu mâna şi
cu desemne de flori şi alte lucruri făcute tot de mine.
Banii îi dădeam pe cărţi de haiduci, cărţi de poveşti, pe
