Page 136 - 1929-n1

S F . A L E X I, O M U L L U I D U M N E Z E U 135

In B u c o v in a şi prin apropiere, în A rd e a l, e şi azi obiceiul ca
în ziua numelui „ să -l le g e" pe respectivul, cu un dar peste umăr,
o cordea (astăzi tricolorul) sau chiar numai o sfoară, legându-1
dimineaţa pân' a nu se sculă, de pat. El îi cinsteşte. Nu mai puţin
a rămas şi Zenearul în amintire.
In cântecele noastre se vorbeşte de un g ă ita n ca cevâ sacru.
Slobozi-mâ’n casă Nu mi-i de giubé
Că plouă de varsă Nici de fermene
Din streşină pică M i- i d e g ă ita n
Giubeluţa-mi strică. C a m slu jit un an

botezul din cultul braminilor a trecut la Europeni în cultul
v
tracic a lui B a c h unde preoţii se numeau „ B a p ta i" precum şi în
cultul lui ..A p o lo n " , dimpreună cu oracolul şi corbul. In templurile
acestuia la uşă se află şi un vas cu apă în care se stângeâ un tă­
ciune şi cu o creangă de laur îl stropiâ pe cineva care făcuse o
crimă, sacrificându-se şi un cerb. Aceasta se chemă ..lustrare“
sau „curăţire". La Romani lustrările ţineau mai ales de cultul
lui Ju p iter „ V e io v is " şi de familia Iu liilo r 1), a căror străbunică eră
V e n e re a . Pe aceasta, legendele noastre ne-o arată ca „ co rb o a tcă ";
Desigur ţinând de co rb u l lu i A p o lo n , Zeul protector al T ro ia n ilo r,
co rb u l venit fiind din In d ia din cultul lui B ra m a , ce se incarnase în
corb. Poporul care l-a adus, se vede că erau P ela sg ii troiani. Pe
marca M u n te n ie i noi avem co rb u l stând pe un copac, la noi brad,
(laurul lui Apolon), iar de ambele părţi stau sfinţii împăraţi ai
creştinismului: C o n s ta n tin şi E le n a . In Ardeal, A lb a -Iu lia îşi are
marca ce rb u l cu crucea in tre coa rn e. E ce rb u l de sacrificiu al lui
A p o lo n venit cu Romanii, cari aduceau cultul Iu liilo r. C o rb u l mun­
tenesc însă, pare a fi venit din G recia cu vreo colonie, pe când un
altul, local, tracic, va fi fost acel cu Z e n e a r u l din cântec.
Despre şarpe la Inzi, mai aflăm că eră un simbol de vieaţă şi
putere, că V iş n u pe mare când mergea, pe un şarpe dormiâ care
care îl păziâ, numit S e in a c . (Poate dragonul dac).
De câte ori se incarnâ pe lume, se incarna şi şarpele ca fratele
lui. pentru a-i fi de ajutor. Şarpele acesta ar fi de înţeles la Romani
drept g e n iu l pe care-1 avea ori şi ce om, fiind crezut că e şarpe,
— pentru care credinţă Romanii nu omorau şerpii de casă.

*) Vezi studii în folklor I p. 159.