Page 173 - 1929-n1

172 IOAN SLAVIC!

Este însă în fiecare bărbat onest un motiv veşnic, poate
o slăbiciune: voinţa de a fi prin vrednicia sa ce este. Ca
om bolnav, a trebuit să trec peste acest motiv; acuma însă-
fiind capabil de lucrare, aşi dori să fac ceva, să câştig cel
puţin atât cât pot.
Deocamdată, până ce nu vin frigurile, am de gând să
stau aici, petrecând în felul de până acuma. Ce să încep apoi?
Să intru iarăşi în spital, mi-e groază, mă tem că’n lumea
bolnavilor iarăşi mă voi îmbolnăvi.
Nu mai puţin respect am de admosfera clocită a ora­
şelor: aşi dori şi ar fi mai bine să petrec şi mai departe
la ţară, dacă mai este cu putinţă. La mine totul depinde
dela mâncare şi, în urma acesteia dela capacitatea de re­
constituire a organismului. La aceea nu pot gândi, ca să
merg acasă. Nu este în lume niciun loc, pe care l-aşi putea
numi „casă'. După moartea părinţilor mei am cedat averea,
dimpreună cu datoriile, surorii mele. Lăsământul s’a licitat
apoi pentru o datorie cu 200 fior. Cum locueşte soră-mea
cu copiii, nu ştiu.
Altă adresă nu am.
Nu-mi rămâne dar decât să aleg: ori să stau la studii
petrecând în apropierea oraşului, ori să încerc aiurea ocu-
paţiune la ţară.
D-l Maiorescu m’a întrebat, ce poate face pentru mine.
A făcut. Gândeam să călătoresc la Bucureşti, să ne vedem,
să ne ’nţelegem şi să vedem ce se poate face mai departe.
N’am putut. Nu ştiu dacă voi putea acuma. Nu cred însă, ca
eu să pot ocupa vreun post în România; sunt cetăţean au­
striac şi n’am diplomă.
Mergând în România, precum doresc, deocamdată numai
într’alte condiţiuni, poate ca instructor aşi putea petrece.
Aşi dori însă ca să fac doctoratul. Poate mai mult de
dragul altora, decât din îndemn propriu. Sunt însă o mul­
ţime de lucruri, ce mă fac gânditor. înainte de toate îţi
mărturisesc, că ajutorul ce-mi daţi, nu este destul ca să mă
susţin în oraş.
Dar numai om este omul. Insfârşit — mizeria este pentru
fieştecare om muma răutăţii. Deosebirea este numai de grad:
unul are mai multă, altul mai puţină putere de rezistenţă.