Page 174 - 1929-n1

către 1ACOB NEGRUZZI 173

Desăvârşită putere nimeni nu are. Intr’un anumit grad de
mizerie, cel mai mândru om devine cerşetor supus — şi
intr'un mai mare grad, cel mai onest fură, înşeală, ori ucide.
Firea este inalterabilă... Eu ştiu, cine am fost. Am ajuns
însă până intr'atâta, încât cu câteva zile înainte de asta,
eu, acuma, în vârstă de 26 ani, nu m’am sfiit a ruga pe un
om să-mi „cinstească“ o pereche dintre pantalonii săi vechi.
Şi nu ştiu, purcezând pe această cale până unde voi ajunge.
Îmi suport mizeria cu resignaţiune, îmi suport şi boala,
îmi suport şi pierderile, — pentrucă nu mă simt nevinovat.
Stările mele sunt urmare a unor coincidenţe fatale. Am fost
totdeauna onest, activ şi moderat în pretenţiile mele. N’am
avut însă noroc. Făr' de noroc, pe cum eram, trebuia să fiu
mai puţin onest şi pe lângă mai putină activitate şi mai
mari pretenţii, astăzi aşi putea să fiu mai îndestulat. Mai
îndestulat, nu însă fericit. Chiar şi stările în care mă aflu,
cuprind în sine un fel de fericire tristă: am făcut ce-a trebuit.
In toate sunt însă margini. Cine ştie dacă tocmai în
urma prea scrupuloasei onestităţi nu voiu fi împins spre o
mai mare neonestilate. Nu cunoşti stările, în care mă aflu
şi nu cunoşti pe acelea, care nu puţin au contribuit, ca să
vin la Viena. Am venit la Viena mai ales şi pentru aceea, că
voiam nu numai să rămân ci să şi par om onest. Eram
dus în eroare de către oameni, cari sunt — cu drept ori
fără drept — discreditaţi. Păream cel puţin a fi deobligat faţă
de asemenea oameni şi a lucra sub influenţa lor, — păream
a scrie şi lucra după inspiraţiuni. îmi iubesc convingerile
cu mult mai tare, decât ca să fi putut periclita înrâurirea
lor prin această supoziţie. A trebuit să cer pretext a veni
la Viena şi a petrece aici până când oamenii nu se vor
înţelepţi. Dar ei par a deveni tot mai nebuni. înainte de
asta cu câteva zile Babesiu, în „Albina“ sa cea minunată,
află, că eu petrec în Viena ca agent plătit — indirect plătit
de către guvernul maghiar. Şi despre asta, afară de Babesiu,
nimeni nu se îndoieşte. Chiar şi amicii mei se plâng de lipsa
de confidentă, când zic că n’am parale şi-i rog de o sigară.
Zi-i acuma: este ceva mai fatal decât a fi onest, — fără cel
puţin să pari a fi? Oamenii nu cred, că cineva poate să fie
atât de prost. Trist este a vieţui într’o asemenea societate...