Page 70 - 1929-n1

TRECEREA PRIN ROMÂNIA IN 1841 69

Ia fine ajungem Ia un sat, fiecare casă avea aspectul unei
movile mizerabile pe o massă pietroasă: la dreapta se ridicau câ­
teva coloane de piatră cenuşie dela o biserică devastată.
Treceam şi pe lângă ele şi numai stepa, verde şi singuratică
se întindea înaintea noastră şi în jurul nostru. Trei Turci în haine
colorate, cu turbane şi caftane fălfâinde ne ieşiră în cale, călări,
în iuţeală sălbatică; era un tablou exact din cele cari ni le-a dat
Horace Yernet; „Allah ekber!“ era salutul lor.
In mijlocul acestei stepe tăcute zăcea un cimitir turcesc pă­
răsit cu monumente albe, sparte; numai la unele mai puteai să
deosebeşti încă turbanul. Nici un chiparos, nici o tută nu dădea
morţilor umbră. Satul, care fusese pe aci, era şters de pe pământ.
Pe un plan monoton atrage atenţiunea noastră orice obiect
ieşit în relief, fie chiar cât de puţin important; un vultur mare
şedea in iarbă şi nu părăsi locul său până. nu ne apropiarăm de
el cu cincizeci de paşi. Vedeam turme de vite, cari din depărtare
se înfăţişau ca o tabără mare de războiu. Păstorii munteni săină-
nau cu totul oamenilor sălbatici; ei purtau cojoace lungi de oaie,
cu lâna scoasă în afară, pălării gigantice sau o căciulă strâmtă
de blană aspră, părul lor lung, negru şi sbârlit le atârna peste
umere; toţi purtau un topor greu. Soarele ardea precum nu-1
simţisem încă niciodată. Căldura ne ameţea, ne topeam aproape
de sete. Cei mai mulţi dintre noi întindeau basmalele lor deasupra
unor mocirle, cari mişunau de animale mici şi sorbiau apa: eu
am putut să-mi ud numai buzele şi în această căldură, în această
arşiţă de soare, păstorii munteni stăteau liniştiţi în cojoacele lor
grele de piele, răzămaţi pe ciomegele lor. Sărmanii nomazi!! Auziam
cântecele lor: pare că aud încă melodia, trebuie să-i dau şi un text:
„O salcie verde ca crăngile tale pletoase!“
„Acolo unde în ţara Ţarului cazacul se razemă pe suliţa
lui, unde soarele străluceşte pe săbii austriace şi pe minaretele lui
Mohamet, unde două râuri despart ţările a trei împăraţi, acolo a
stat casa de bârne a tatălui meu în mijlocul trestiilor, drept lângă
ea creşteau sălciile verzi! — Am păscut turma, am mânat o pe bă-
răganele Basarabiei, singur şi părăsit. Insă noaptea are stele şi
inima gânduri! — O salcie verde cu crăngile tale pletoase“.
„Am păscut turma pe bărăgan când soarele de primăvară a
răsărit, însă norii au fost învingători, ploaia a curs în şiroaie,
din ploaie s’a făcut în aer zăpadă şi vântul a făurit săgeţi de
ghiaţă, ele m’au lovit în obraji, au pătruns prin lâna deasă a
oilor, turma s’a speriat, a fugit de uragan: am fugit şi am sburat
zi şi noapte, unde ne-au gonit vânturile; numai morţii au rămas
în urmă. — O salcie verde cu crăngile tale pletoase“.
„Unde e scut, unde e adăpost pe bărăganul întins? Vântu­
rile ne-au gonit, pe turmă şi pe păstori, n’am putut să ne îndreptăm
obrazul spre faţa vântului, din cari sburau săgeţile de ghiaţă.