Page 88 - 1929-n1

CE AM VĂZUT IN OLANDA 87

pânzele maeştrilor cunoscuţi şi mobilierul vechiu ce s’a păstrat
în ele cu atâta evlavie şi grijă, încât au putut rezista în bună
stare, împotriva timpului şi a omului.
Intre ele, în mijlocul curţii interioare se află altă clădire
istorică, între zidurile căreia s’au scris multe pagini din tre­
cutul Olandei. E sala cavalerilor „Ridderzaal“, mai veche de
cât palatul lui Wilhelm al 11-lea, dar refăcută mai târziu. Ai
crede că te afli în iaţa capelei palatului, după înfăţişarea ei
de biserică, dacă nu i s’ar fi adăugat fel de fel de turnuri şi
turnuleţe crenelate, pentru a o face castel medieval. întrebu­
inţarea ce i se dă astăzi, este de sală a tronului pentru zilele
de mare sărbătoare naţională, şi loc de adunare a celor două
camere când lucrează împreună, întrunite în adunarea naţi­
onală.
In această sală a cavalerilor a judecat şi Curtea Perma­
nentă de Arbitraj, înainte ca Andrew Carnegie să-i clădească
pe socoteala lui somptuosul palat al păcii, iar în 1907, aceiaşi
sală a văzut întrunindu-se a doua conferinţă internaţională a
păcii sub preşidenţia lui Rooswelt1).
Pe pietrele curţii interioare, pe locul unde o mână de
artist a făurit o fântână de fer, s’a rostogolit acum vre-o trei
sute de ani, capul unuia dintre cetăţenii cei mai de vază ai
Olandei, bătrânul Oldenbarnevelt, om de şaptezeci şi doi de
ani, victimă a invidiei lui Mauriciu de Nassau.
Eşind din curtea interioară, pe partea opusă intrării de
sub ministerul de externe, tot pe sub arcul unei bolţi, ţi se
înfăţişează din spre stânga fostul palat al Iui Jan-Mauriciu de
Nassau, a cărui faţadă din partea de dinapoi se oglindeşte şi
ea in apa Vyverului, alăturea de a ministerului de externe. Dis­
trus de foc în veacul al XVlII-lea, a fost refăcut, pentru ca sub
domnia lui Wilhelm I să fie transformat în muzeu de pictură
păstrând numele de „Mauritshuis", adică casa lui Mauriciu,
nume sul) care e cunoscut şi azi printre marile muzee ale lumii,

*) A treia conferinţă urma sase ţie la 1914, conferinţele fiind soro­
cite din şapte în şapte ani, insă războiul cel mare izbucnind, n‘a mai
avut cine luă parte la ea. Opera începută de ele, n’a fost timp perdut,
cum credeau unii, din cauza războiului, ci a fost urmată după războiîşi
se continuă mereu de către Societatea Naţiunilor, organ permanent, cu
mai multă tenacitate şi perseverenţă, având şi o sferă de activitate
mult mai întinsă.