Page 10 - 1-2-1913

El, deci, venind şi astăzi la oraş, a treia-oară în nici nu zimbeâ, numai ochii-i ardeau de mulţumire, şi
anul acesta, ştiu că avu să alerge până ce şterse şi gustă cu sete din vinul vechiu.
cea din urmă însemnare a nevestei, — semn că ispră­ Colo după miezul nopţii se ridică dela masă şi
vise cu târguitul. Ar îi avut să-şi mai cumpere lui câte se făceâ, — c-am uimitor dar de imitaţie — cerşitor
ceva. Aşa, de pildă, tabachera i se spărsese pe vr’o chilav, jidan cu zdrenţe, primpretor, îişpan, protopop
trei locuri, cu toate cusăturile nevestei. Apoi pălăria îşi — în vremece oamenii se tăvăleau pe jos de râs.
cam ieşise din formă, ba se putea cunoaşte îoarte cu
Şi dorul lui de imitaţie eră mare, dar se poate
greu cu care parte trebue pusă înainte. Pusese ochii
că sentimentul ridicolului se potenţâ prin faptul că
şi pe-o ţigaretă de os pe care o văzuse într’un galantar.
Vasile Albu după toată înfăţişarea lui păreâ un om
Insă, după ce isprăvi cu târguelile pentru casă, el se
năcăjit, căruia nu-i poate arde de astfel de glume.
opri, îngropat în pacheţele, într’un colţ de stradă, în­
Aşa dar el plecă spre „Ursul negru", ca de obiceiu.
creţi din frunte, dunga dintre sprâncene se ivi, şi el
Când ajunse în poartă îl întimpină bădicul Ioniţă care-1
se convinse repede că nu i-au mai rămas bani şi
aduse cu căruţa lui.
pentru el. Se scumpiseră toate din primăvară, decând
— Azi nu mai e vreme de întors, bădic Ioniţă,
nu mai fusese în oraş, — acum era prin Decemvrie, zise vesel Vasile Albu.
îi mai rămăseseră însă bani să poată lua un prânz
— Ei, nu face nimic domnule; abia se mai ho­
şi un vin la „Ursul negru", birtul favorit de pe când
dineşte şi calul. Plecăm apoi în zori de zi.
era student.
— Da în zori de zi, zise Vasile şi întră în birt.
Plecă vesel spre restaurant, Nu se gândiâ să se
Birtaşul îl descărcă numai decât de pacheţele,
înapoieze azi, căci decâteori îşi pusese aşa în gând,
îi zimbeâ mereu, gândindu-se la câştigul ce-1 va aveâ
se dădu el singur de minciună, şi cam nu-i plăcea
pe urma lui, la noapte.
să mintă pe alţii, nu putea suferi să se mintă nici pe
sine. Ştia că se ’ncurcă la vreun chef. Nu doar c’ar Vasile Albu se aşeză la o masă, îşi ceru o bere
avea cine ştie câţi bani, din cari să poată face veselie şi apoi prânzul şi vinul.
mare, dar aici, la „Ursul negru", se întâlnea vecinie Dar cum sorbeâ din bere, tot câte-un strop, căci
cu vr’un prieten, tovarăş de şcoală aşezat aici la oraş, eră ghiaţă, zări la o masă, într’un colţ de sală, un om
care nu-1 mai lăsa pe Vasile Albu să plece, ci-1 omora care-i deşteptă curiozitatea într’un chip neobicinuit.
cu omenia. Oaspeţii rari, sunt totdeauna bineveniţi, Ăla de colol Să se lege de el, să nu se lege? Ahl
dar las’ că Vasile Albu nu era numai pentru asta dar cel Numai la frunte parcă mai seamănă puţini
binevenit. Nu poate să fie Gligor Pârvul Aşa o îngrăşare pros­
El îşi avea trecutul lui aici. Până în clasa a şasea tească nu se poate.
de gimnaz, când muri tatăl său, fusese cel mai bun Vasile Albu începu să se frământe pe scaun. Se
student şi în şase ani n-a fost un tovarăş pe care să uită la omul gras şi greu care sorbeâ cu lăcomie
nu-1 fi ajutat, căruia să nu-i fi şoptit la tablă, cum supa. îi vedeâ obrajii mari, umflaţi, de-o roşeaţă ce
şedea în banca primă. Şi, vedeţi, mai sunt în lume băteâ în negru, grumazii scurţi şi groşi, bărbia enormă,
oameni cari ştiu ce-i recunoştinţa. Se poate foarte uşor mânile durdulii. Nu se puteâ să fie Gligor Pârvu, fost
că prietinii aceştia l-ar fi uitat dacă Vasile Albu ar fi conşcolar al său în clasa a şasea. Şi totuşi După
ajuns în vr’un post de invidiat, ori dacă — o singură frunte judecând...
dată în cei şase ani —ar fi cercat să-şi arate superiori­ Dar în clipa asta omul cel gros îşi ridică privi­
tatea ca să-i umilească. Dar omul nostru era o fire rile din farfurie şi Vasile Albu svâcni de pe scaun.
blândă care nu ştiâ ce-i sumeţia, nici arţugul multor Da, eră Gligor Pârvu.
tineri deştepţi. Astfel când veniâ în oraş, mulţi îl omo­ Vasile îşi luă păharul cu bere, şi cu paşi largi,
rau cu omenia. trecu printre mese, printre sgaune şi se opri în faţa
butoiului de carne. îşi făceâ cruce în vremece Pârvu
Dar se poate, că mai era o cauză, şi poate cea
îi întinsă o mână uriaşe diformă.
de căpetenie, care-1 făcea pe Vasile Albu să fie bine
venit între prietinii mai bine situaţi decât el. Omul „Aşa dar nu m-am înşelaţi, se miră Vasile Albu.
acesta uscat, cu grumazii deşiraţi, era un cântăreţ rar — Nu, iubite, m-am schimbat ce-i drept; nime
şi-un ghiduş de să tot alergi după el. Dar nime n-ar nu mă mai cunoaşte. Tu, se vede, ţi-ai păstrat mereu
gândi, văzându-1, să aibă o voce aşa de puternică, memoria ta prodigioasă".
mlădioasă, dulce. Nime n-ar fi bănuit, mai ales, că Vasile Albu şezu la masa asta. Birtaşul întră cu
parul ăsta, dacă bea o jumătat’ de vin, făcea toate supa, privi roată prin sală, şi când îl zări pe Albu
poznele din lume. Cântă, fluerâ din burtă, făcea din aici, îi aduse supa.
grumazi ca muzicantul ce-şi climpăneşte coardele, „îmi dai voe?, întrebă Albu, ne mai putându-se
cânta doine cari păreau că vin din mari depărtări, opri din mirarea ce-1 cuprinse.
imita gurduna, clarinetul, cimpoiul — în vremece mărul — Cu cea mai mare plăcere, iubite Albule; o să
lui Adam — cât o vertebră i se plimbă domol pe gât, încăpem cumva, zimbî omul cel gras".
iar prietinii săi râdeau să moară şi lumea din birt Albu începu să soarbă din supă, dar mereu se
se grămădea în jurul mesei lor, ca la minune. El însă opriâ şi se uită la Pârvu.