Page 11 - 1-2-1913

Vasile Albu încetă să mai mestece carnea din
gură, lăsă furculiţa pe masă şi, înspăimântat, îl întrebă.
„Tu ai luat pe Minuleasa?
Da, prietene.
— Pe crâşmăreasa în birtul căreia făceam une­
ori chefuri?
Da, iubite, de doi ani suntem căsătoriţi".
Vasile Albu începu să tremure.
„Dar... aceea era şi cu douăzeci de ani mai în
vrâstă ca tine, zise el cu vocea scăzută, neputincioasă.
— Ce-are a face!
Era ca mama pădurii, mi se pare erâ şi
beţivă - mai şopti Albu tremurând tot mai tare.
Ce-are a facel Are bani, frăţioare, rânji Pârvu.
Nu glumeşti?, întrebă Vasile c-o ultimă sfor­
ţare de-a se stăpâni.
E adevărat, cum mă vezi pe mine, răspunse
c-un fel pe sfială acum, omul cel gras.
Ptî porcule! Ţipă Vasile sărind de pe scaun
şi scuipându-1 pe Pârvu drept în frunte".
Apoi, până nu se putu desmetecî încă nime din
cei cari văzuseră batjocura, Vasile Albu eşî afară,
chemă pe bădicul loniţă şi-i porunci să prindă numai
decât, căci pleacă acasă.
„Dar, nu se poate, domnule, trebue să mănânce
calul. N-am ştiut că plecăm aşa de repede şi nu l-am
Ciobani din Palestina.
hrănit cum se cade", începu să-l oprească căruţaşul.
„Te miri şi fu, zise acela înghifând găluşte mari Dar toate protestările lui fură zadarnice.
de carne. Peste câteva minute căruţa porni în goana cailor.
— Ai pus prea mult pe tine Pârvule, răspunse în sală se făcu o gălăgie mare. Un domn, pân-
c-un fel de disgust Vasile Albu. Obrajii celuia strălu­ tecos ca şi Pârvu, se ţinea una de el:
ceau, dogoreau, era ceva necurat parcă în toată fiinţa
lui, aşa că Albu îşi pierdu deodată pofta de mâncare.
El îşi aduse aminte că Pârvu ăsta era cel mai leneş
student, că mai făcuse şi clasa a şeptea dar că ră­
mase necăpătuit. îl vedeâ acum bine îmbrăcat şi prea
bine hrănit, îl simjeâ că-i muljumit din felul cum
mesteca mâncările, din lăcomia ochilor, din scurtele
sforţări pe nas ale celui ce se îndopâ“.
Birtaşul îi aduse şi lui Vasile friptura.
„Bine, că te văd, bine că te-am prins şi eu odată,
începu, sforăind, Pârvu; „să ştii că de mine nu
scapi uşor“.
Vasile Albu simjî o tresărire de disgust. Cu silă
mare luă o bucăţică de carne şi începu s-o mestece.
„înfr’adevăr, zise el, nu fe-am văzut de mult.
Trebue că-ţi merge binel
— Nu mă pot plânge, zimbi omul cel gras, apoi
luând un pahar de vin şi-l turnă pe gât.
— Eşti însurat tu? N-am mai auzit nimic de tine,
îl întrebă Vasile.
— Da, sunt însurat.
— Ş-ai făcut o pârtie bună, se vede.
— Da, da, prietine, am fost un om cu noroc,
rânji Pârvu.
— Ceva diplomă, după cât ştiu, n-ai.
Ce-mi trebue mie diplomă când am luat pe
Minuleasa, râse înfundat Gligor Pârvu“. Intrarea într’o peştere înghieţată.