Page 13 - 1-2-1913

IUBIREA stăpânim limba în răstimpul unei zile numai, cât de
O, l-am văzut odată şi eu aşa ’ntr-o sară... limpezite ni le-am puteâ privi în lumina zilei viitoare
Priviă prin geam vorbindu-mi de anotimpul trist pe toate! De câte cioburi şi de câte necurăţenii nu ni-le
Ce ’ndurerează dulce un suflet de artist. vor fi măturat, — în de noi înşine — muţii lucrători
De toamna cu apusuri posomorâte, când ai tăcerii în timpul, cât nu ne vom fi lăsat ajunşi de
Vezi frunzele în hotă de moarte-alunecând; şoapta atât de neprielnicelor zgomote din afară!..
Când vântul le desprinde cu suflul său ghiefos, Cuvântul e, de cele mai multeori, nu măiestria de
Le leagănă în aer, din crăci şi până jos, a puteâ ascunde gândurile — după cum spune zică-
Alene, ca pe nişte cădelniţe de aur. toarea franţuzească — ci e mai mult măestria de a ni-le
Priviă prin geam poetul la tot acest tezaur rătăci. Poate fi mare şi cuvântul dar matele tot nu poate
De galbeni în risipă... Atunci, simţind că ’ncet fi în cuvânt.
In el se redeşteaptă un suflet dc Profet, Sprechen ist silbern, schweigen ist golden, (tăce­
Lăsă, să izvorească din inima lui mare, rea e de aur, vorba e de argint) spune inscripţia el­
Cu murmur de poveste, o splendidă cântare! veţiană, şi cred, că ar fi fost şi mai bine de ar fi spus:
Cântă Iubirea — sfânta şi unica Iubire. Cuvântul e timpul, tăcerea e veşnicia.
Prindea fiinţă ’n glasu-i întâia presimţire „Precum albinelor când lucrează le prieşte numai
Tulburătoare, vagă... întăiele fioruri întunerecul, tot aşa gândului nu-i poate prii decât tă­
De dulce întristare... Chemau în glasu-i doruri cerea şi virtuţii numai taina"...
De vis, cu gesturi calme şi desnădăjduite, Niciodată nu se va puteâ ajunge numai prin cuvânt
Ca într-o privelişte de statui împietrite... la o adevărată apropiere sufletească. Buzele şi limba
Şi străluciă în umbră întâia sărutare, noastră ne pot înfăţişă sufletul aşa, precum un semn
Aprinsă, ca rubinul, sau albă, ca o floare... sau un număr ne-ar puteâ înfăţişă un tablou de Kem-
Se poleia sub lună, în zbucium dureros, lick bunăoară; dar de îndată ce simţim, că avem, să ne
întâia ’mbrăfişare — şi liber, furtunos, spunem ceva, nu trebue, să tăcem. Şi, dacă în clipa
Se revărsă talazul de patimi! Ce văpaie aceia nu ne vom supune nevăzutelor porunci ale tăcerii,
Avea în ochi poetul! Pe ziduri, în odaie, atât de mare ne va fi paguba, că nici cea mai desă­
Se atcuise par-că un curcubeu. Tempesta vârşită comoară a înţelepciunii omeneşti n’ar fi în stare,
Trecuse... Dar, ascultă, nu cred, că omu-acesta să ne poată redă, ceeace vom fi perdut. Ne vom fi per-
Nu sufere în trupu-i, cât sufere în suflet. dut atunci priiejul de a *fi putut ascultă un suflet şi
de-ai fi putut da totdeodată o clipă de fiinţă sufletului
MUZA
nostru. Şi, când te gândeşti, că trec prin lumea asta
Aşa-i; abia-şi mai trage slăbitul lui răsuflet,
atâtea vieţi, în cari lumina unor astfel de prileguri nu
Când îşi aduce-aminte... Ce ’ngrozitoare taină
se arată decât o singură dată!...
Ii înveleşte-adesea, ca într-o neagră haină
Noi nu vorbim decât doară în ceasurile, în cari
De mort, lumina mintii?
nu ne simţim trăind, ori în clipele în care nu voim
IUBIREA să ne cunoaştem semenii, atunci când ne simţim foarte
departe de adevăr. Şi, de îndată ce începem, să vorbim,
Tu nu ştii taina lui?
simţim în noi ceva, ce ne previne, par’că, de nişte porţi
MUZA
dumnezeeşti, cari se închid undeva. Sântem sgârciţi cu
Nu! pănă’n ziua asta n-a spus-o nimănui. tăcerea noastră, atât de sgârciţi, că până şi cei mai
ORESTE nechibzuiţi dintre noi se feresc, să tacă în faţa ori-şi-cui.
S’ar păreâ, că simţământul adevărurilor supra omeneşti,
pe care-1 avem toţi, ne vesteşte, că e primejdios, să tă­
TĂCEREA cem în faţa unui om, pe care nu-1 iubim şi pe care nu
dorim, să-l cunoaştem. Cuvintele trec doară printre noi,
MAURICE MAETERLINCK pe când tăcerea, care a putut aveâ o clipă de fiinţă
între două suflete, rămâne de apururi neştearsă; şi
„Silence and SecrecyL — strigă Carlyle — ar vieaţa adevărată, singura care poate lăsâ urme, e numai
trebui să li se înalţe altare de slavă în tot cuprinsul aceea, pe care am trăit’o în tăcere. Dacă gândindu-ne
lumii"... la ceva din trecut, ne e dat, să ne putem coborî o clipă
Tăcerea e stihia, în care se plăzmuesc pe îndelete în de noi înşine, până în adâncimile locuite de îngeri,
lucrurile mari pentru a putea răsări apoi în desăvârşita e că înainte de toate ne vom aminti de cineva, pe
lor măreţie la lumina vieţii, pe care vor s’o stăpânească. care îl vom fi iubit mult. Şi, nu ne vom aduce aminte
Din toţi oamenii mai de seamă pe cari i-am cunoscut atunci nici de semnele pe cari le va fi făcut în faţa
în vieaţă, chiar şi cei mai puţin vicleni şi mai puţin noastră, nici de cuvintele pe cari le va fi spus, ci nu­
chibzuiţi se păzeau în totdeauna de a vorbi cuiva despre mai de tăcerile pe cari le vom fi trăit alături, căci nu­
cele ce lucrau sau plănuiau să facă. Dacă în micile mai însuşirea acelor tăceri ne va fi putut destăinui
noastre nedumeriri zilnice am puteâ fi în stare, să ne însuşirile dragostei şi sufletelor noastre.