Page 30 - 1-2-1913

Şi anume faptul, că abia s-a accen­ mea de copil!.. Mă retrag în colţul dureroasă e vorba asta şi ce tristă.
tuat dorinţa lui Warner, şi îndată odăiţei, îmi plec capul în mâna Şi par’că ar fi aşa de bine să pot
s-a mişcat întreagă Germania, şi dreaptă şi încep să deapăn fir cu face să-mi curgă o lacrimă, să-mi
aproape întreg apusul, formând par­ fir vieaţa asta aşa de demult trăită curgă, să mi se prelingă pe faţă în
tide puternice cari să lupte pentru şi de fapt nicicând trăită. Aduce­ jos, ca să simt cum îmi trece prin
întruparea ei. In parlamentul impe­ rile acestea aminte se mişcă greoaie suflet aşa ca un fior, când îmi ajunge
riului german se va cere statorirea şi din învălmăşala lor nu pot să a- aproape de bărbie...
unei „Lex Parsifal", care să decre­ leg decât frânturi şterse, frânturi Radu Mărgean.
*
teze, că opera „Parsifal" în vecii fără de nici un rost. Pentru întâia
vecilor nu va putea fi reprezentată oară îmi dau seama, că eu n-am fost Romanul nostru
pe altă scenă decât pe cea dela copil niciodată, că eu n-am avut Cu numărul de azi începem tra­
Beyreuth, proprietatea familiei R. parte de nici una din bucuriile aces­ ducerea minunatului roman „Floarea
Wagner. tea nevinovate. — Străinătatea m-a Betuliei", datorit scriitorului Ştefan
Mă gândesc la gestul acesta şi zmuls aşa de timpuriu dela vatra Lâzâr.
la dragostea şi recunoştinţa, care părintească şi aruncat odată în mi­ Acţiunea acestui roman se des­
l-a produs. Căci aceasta e de mai jlocul ei, m-am îndepărtat din ce în făşoară în veacul al şeptelea înainte
mare valoare, docât eventuala neiz- ce mai mult de vieaţa copiilor a- de Hristos, tratând lupta desperată
bândă. E cea mai clară dovadă că cestora, între cari m-am născut. a Ovreilor împotriva oştilor babilo-
nu Bismarck şi Bethmann-Hollweg ...Mi-e aşa de jale nu ştiu cum, nene, de sub comanda temutului
sunt sufletul neamului nemţesc, ci privind acum la ei, mi-e aşa de jale Holofern.
Goethe, Schiller, Beethoven, Wagner. şi mă doare atât de mult, că eu Iudita — floarea Betuliei — se
n-am putut fi niciodată ca ei...
Şi involuntar te întrebi: dar la ridică, din cadrele acestui roman, ca
Copilaş nevinovat, care aşteaptă
noi? Ei bine, noi suntem minunaţi o statue de marmură, cu eroismul
sărbătoarea Crăciunului cu sufletul
între sfinţi şi în privinţa asta. Faţă ei fără păreche, cu jertfa ei nobilă
plin de curăţenie, dornic nu de ceea
de scriitorii şi artiştii de azi nu nu­ pentru patrie.
ce-i va aduce îngerul, ci vesel, că
mai că n-avem nici o stimă, dar nici In haina uşoară a povestirei, în
poate să pună coiful de soldat pe
nu vrem s-avem. Iar la cei duşi nici încurcătura măiastră a conflictelor,
cap, să ’ncingă sabia de lemn la şold
nu ne mai gândim. Pe cei de azi autorul ne desvăleşte un colţ din
şi ’n mână să prindă buzduganul îm­ lumea antică şi ne plimbă, cu fan-
îi facem cu ou şi cu oţet, pentrucă
podobit cu inele de hârtie colorată.
trăiesc şi împiedică validitarea nuli­ tazia lui bogată şi cu conoştinţele-i
Copilaş! O cât n-aş da să mă pot
tăţilor, iar pe cei de ieri nu vrem întinse, prin epoca de strălucire şi
face un copilaş de acesta acum, şi
să-i mai ştim, pentrucă-s duşi şi nu de glorie ale unor împărăţii, cari
cât n-aş da să pot rămânea de-a-
ne mai încrucişează cărările. Mai ales s’au prăbuşit de mult şi n’a mai rămas
pururi un copilaş. Să uit toate cele nici peatră pe peatră, din falnicile
e vrednică de osândă desinteresarea
ce mă împresoară, toate mizeriile momente, ce le adăpostiau, pe vre­
faţă de opera acestor din urmă.
unei vieţi pentru care mă simt atât muri.
Aruncaţi o privire asupra ediţii­
de nepotrivit şi atât de slab înar­ Trecutul e evocat cu atâta putere
lor şi editorilor lui Eminescu şi
mat. Cât n-aş da, să pot umbla şi în paginile acestui roman, încât după
veţi avea o icoană clară a situaţiei.
eu cu steaua roşie de hârtie, să pot cele dintâi pagini, uităm lumea reală,
Lipsa de pietate n-a cunoscut aici
colindă din casă ’n casă: „Trei pă­ ce ne împrejmueşte şi retrăim şi noi
nici măcar marginile impuse de bu­
stori se întâlniră" şi să pot spune zilele de mult apuse ale popoarelor
nul simţ. Goana după puncte sensa-
cu graiul piţigăit, într’un răsuflet: din răsărit, cari nu mai trăesc azi,
ţionale şi „mici scandaluri" n-a vrut
„Eu sunt piticul cel mai mic". decât în şirurile istoriei.
şi nici azi nu vrea încă să ţină
...Iluzii. îmi ridic speriat capul, Holofern, zeul temut al răsboiu-
samă de dorinţele celor duşi.
privesc hainele de pe mine — sunt lui, Iudita, femeia frumoasă şi cute­
Ajunge-vom oare curând la ade­
aşa de streine, Doamne! — şi mă uit zătoare şi tot convoiul oştenilor ce
vărata cinstire a valorilor?
în oglinda ce stă întâmplător înain­ s’au războit sub zidurile Betuliei, ni
Vasile Stoica.
* tea mea. Pentru întâia oară tresar se prezintă în paginile acestui roman
şi mă prinde o durere neînţeleasă, clasic, ca pe o fermecată pânză de
Trei păstori se întâlniră...
când văd că ’n ochii mei nu mai e cinematograf. Ei nu sunt aci numai
Glasul subţire şi răguşit al băe- nici o urmă din seninătatea aceea figuri seci înregistrate în câteva şi­
ţaşilor răsună smerit în odăiţa vă­ nevinovată, care jocă atât de vie în ruri ale istoriei, ci oameni ca şi noi;
ruită în alb şi de pe feţele lor se ochii micilor colindători. Decepţia oameni alcătuiţi din aceeaş plămă­
reflectează aşa de multă bucurie, aceasta mă doare şi-mi vine nu ştiu deală ca a noastră, cu avânturi no­
îmbrăcaţi în haine curate de sărbă­ cum să plâng, să vărs o lacrimă, bile şi cu slăbăciuni, sbuciumându-se
toare, cum colindă înşiruiţi unul lângă una singură, curată şi caldă. Aş vrea pentru aceleaşi idealuri, ce au călău­
altul, prin mintea mea trec clipe fu­ şi nu pot. Nu, nu mai pot nici plân­ zit omenirea dintru început şi o vor
gare din vieaţa-mi de copil. Vieaţa ge. Nici plânge nu mai pot — o, ce călăuzi şi pentru viitor...