Page 9 - 1-2-1913

UN MORALIST colinde prăvăliile, băcăniile, apoteca, cofetăria; se purtâ
grăbit, sc vârâ printre oameni, dispăreâ repede în pră­
I. AGÂRBICEANU vălii, şi, decâteori eşiâ dintr’una s-alerge în alta, pa­
cheţelele din mânile lui erau fot mai multe. Ajungeâ
Vasile Albu avu ce alerga prin oraş până reuşi uneori atât de îngrămădit de ele, încât braţele nu-i
să cumpere tot ce avuse de târguit! Cum locuia într’un mai puteau sluji nici să deschidă uşa prăvăliilor în
sat depărtat, cu drumuri rele, — vara desfundate, iarna cari mai aveâ să între.
pline de cclţi, de măsele uriaşe, veniâ rar la oraş şi, Atunci se rugâ de vreun trecător:
chiar atunci, cu punerea capului. Nu era uşor să cobori „Te rog, fă atâta bunătate", şi arătă uşa.
nici să urci hula dintre Aluniş şi Piatra, care se ro- Trecătorul, dacă erâ om de omenie, se opriâ, îi
tunziâ sub cer ca o căldare uriaşe, răsturnată, nici nu deschideâ, privitidu-1 cu mirare ori cu compătimire.
era lucru dz toate zilele să faci trei chilometri pe-un Erau însă destui cari, aruncându-i o privire de dispreţ
drum îngust numai cât o fâşie de pânză, sub care la rugarea lui, mergeau mai departe.
vuiau apele nehodinite, apele de munte, cari se rosto­ De! multora li seva fi părut ridicol omul acesta
goleau spumând peste bolovanii văii adânci. Erâ des­ înalt, slab ca o blană, c-o mustaţă îmburzoiafă ca de
tul să te ’ntâlneşti c’un car ce-ţi veniâ în faţă, ca să vifor, cu faţa suptă, palidă, cu umerii obrajilor eşiţi,
te icueşti cu căruţ cu fot în drum şi să-ţi treacă un cu mărul lui Adam ca o vertebră, plimbându-se mereu
ceas până reuşiai să treci pe lângă cel ce-ţi eşiâ în pe grumazul lung şi subţire - văzându-1 cum aleargă,
cale. Apoi iarăş pe Coasta Cornului la vale trebuia cum înoată între pacheţele. Dar Vasile Albu erâ om
să ai opritori bune şi cai tari în piept, ca să ajungi în conştiincios, erâ bărbat şi tată bun, şi nu luâ în seamă
pace la poale. Unde mai pui râuleţul dintre hotarele privirile de batjocură ale nimănui. El simţeâ o caldă şi
Pietrii şi ale Băişoarei care acum erâ un părăiaş, acum adâncă mângâiere decâteori i se mai înmulţeâ cu unul
apă lată cu armăsari nebunafeci în matcă, îndată ce pachetele, el se gândeâ la bucuria nevestei şi a co­
cădeau ploi, Dumnezeu ştie pe dealurile cărui hotar! piilor şi nu-i păsâ de oamenii aceştia streini cari îi
Astfel Vasile Albu, care erâ slujbaş înfr’un sat aruncau priviri ciudate, ori chiar se opriau şi priveau
după spatele lui Dumnezeu, veniâ rar la oraş, spre în urma lui.
norocul lui de attel, dar spre nenorocirea doamnei Alergând aşa, numai din când în când se opriâ,
Geni, nevestei sale. Spre norocul lui, pentrucă erâ fruntea i se brăzdâ, între sprâncene i se ridică o dungă:
straşnic iubitor de chefuri, şi cum erâ dornic de ele, făceâ repede, în cap, socoata. Zimbeâ apoi şi se grăbiâ
decâteori veniâ la oraş îl apucâ ziua următoare şi mai departe. Erâ un matematician de frunte, se distinsese
mergeâ acasă fără un ban în buzunar; spre ne'ericirea ca atare chiar în şcoală, şi de multeori se gândeâ, ce
nevestei, pentrucă ea aproape numai de două-trei cri straşnic om financiar ar fi eşit din el, dacă ar fi avut
pe an ajungeâ la unii articlii de bucătărie, de cosme­ noroc.
tică, de toaletă. Prăvălia din sat iac’aşa! El nu spuneâ, dealtfel, nici odată: „dacă aş fi
Vasile Albu iubeâ chefurile — o patimă rămasă avut noroc", ci „dacă n’ar fi muiit taica." El, în noroc
din tinereţe. Dar nu erâ om rău, nici stricat. Din po­ nu credeâ; el credeâ adânc că pentru fiecare om e
trivă îşi purtâ slujba cu foarte mare cinste, erâ mul­ scris ce viaţă va aveâ şi erâ încredinţat că, dacă eşti
ţumit cu traiul care-1 pufeâ aveâ, şi decât să câştige cinstit şi harnic, poţi răzbi prin lume, orice soartă ţi-ar
ceva pe nedreptul, mai bine ar fi răbdat de foame zile fi hărăzită.
întregi. El aveâ o vorbă pe care o spuneâ la toată Convingerea aceasta a lui nici nu o desminţeâ
lumea: „puţin, dar cinstitSentinţa aceasta o spuneâ -prin nimic; deşi cu salar puţin şi familie mare, nici
de câfeori făceâ aluzie la slujba ce ocupâ, la venitele nevasta, nici copiii nu se puteau plânge, nici vecinii
ce le aveâ, la locuinţa pe care o ţineâ cu chirie, chiar şi într’un sat toţi oamenii sunt vecini — nu-l pu­
la vestmintele cu cari se îmbrăcă. el şi cocoana, co­ teau vorbi de rău. De! cu femeea, cu doamna Geni
coana şi băieţii — patru feciori şi o fată — o spuneâ a avut el ce-a avut în anii cei dintâi de căsătorie;
chiar şi când beâ o jumătate de vin. dumneaei cu nasul mai pe sus, vezi doamne, ca toate
Vasile Albu mergeâ cu cinstea aşa de departe, femeile: că-i sat ticălos, că-s venite puţine! Dar Vasile
încât venind la oraş, deşi drumul întreg se gândiâ la Albu a avut marele dar s-o aducă repede la simţul
un chef, înainte de toate târguiâ tot cu ce-1 încredinţâ realităţii, adecă s-o convingă că vieaţa e aşa cum e,
nevasta, şi numai dup’aceea îşi aduceâ aminte că şi şi nu cum ni-o închipuim noi.
el are să-şi cumpere una-alta. Dar, din lucrurile ce-i Nu-i vorbă, erau unele guri rele cari spuneau —
trebuiau lui, abia luâ din zece unul, pentrucă altfel nu văzându-1 uscat, ca o blană: „Ăsta ştiu că trăeşte, ăsta
i-ar fi rămas bani să iee un prânz la birtul favorit încă ştiu c-a dat de dracu’". Dar n-aveau dreptate. Omul nu
de pe când erâ student în oraşul acesta, şi să beâ un e cum se arată, ci cum se simte. Şi Vasile Albu se
strop de vin. Iar, din multele însemnări pe cari i le simţeâ vesel, mulţumit, prin suflet îi treceau adese
făcuse de-acasă nevastă-sa pe bucăţele de hârtie, n-ar unde de râs, decâteori pufeâ face vr’o mulţumire fami­
fi şters ceva pentru toată lumea. liei. N-aveâ pretenţii, nu visâ ci munciâ, şi^astfel aflase
Astfel el, îndată ce ajungeâ în oraş, începeâ să cheia îndestulirei.