Page 12 - 1913-03
P. 12
„Eşti flacăra ce arde pe-o comoară ?"
Am tresărit când am văzut arzând
O flacără pe-o brazdă de ogor;
Erai acolo, ’n ochii tuturor,
Eu nu ştiam şi azi mă văd plângând.
„Eşti cântecul trezit într’o vioară?.."
Cântă un lăutar la noi în sat,
Şi cum cântă o strună i-a pleznit,
Cântarea lui în grabă a muţit
Şi-atunci pe lăutar .1 am blestemat.
Pe urmă iar vioara a pornit
Acelaş vers din strună răsărea,
Eu ascultam, dar nimeni nu-mi spunea
Că tu eşti cântecul din nou trezit.
Eu nu ştiam şi plâng acum când ştiu.
Vezi, plânge vântul rece prin păduri,
Sa scuturat corola din răsuri..
Eu nu ştiam şi azi e prea târziu!..
„Şi-acelora, ce cred în ochii tăi,
Li-arăţi splendoarea drumului spre slavă?"
Eu cred în ochii tăi ca ’ntr’un izvor
De fericire fără de sfârşit,
Arată-mi drumul cel neisprăvit
Să pot şi eu în linişte să mor!.. Piloţii armatei române, în mijloc cu principele G. V. Bibescu, directorul aero
dromului dela Liga naţională aeriană.
VOLBURĂ POIANĂ
şită. Privi asupra regilor îngălbeniţi, şi un glas îi răs
FLOAREA BETGLIEI punse:
— Eu.
ROMAN DIN EPOCA AS1R0-BAB1L0N1ANĂ
Erâ Achior, care sta ţapăn în faţa stăpânului.
DE: ŞTEFAN LÂZÂR. — Eu îţi voi spune.
TRAD. AUTORIZATĂ DE: ALEXANDRU CIURA Holofern se potoli. Pe o clipă privirea i se opri
cu plăcere asupra omului voinic, ce se ridică cu un cap
III.
deasupra celorlalţi.
Achior. — Tu îi cunoşti ca vecin. Dar să spui adevărul...
Cei traizeci regi prisonieri intrară în cortul Iui Achior îşi înălţă capul, încât părea mai înalt ca
Holofern. Stau strâmtoraţi în faţa lui. In frunte erau: Holofern. Sângele i se urcă în faţă; voi să răspundă
prinţul cărunt Tompar de lângă valea Mambre; Haban la insultă, dar mai apoi spuse cu glas rece şi hotărât:
căpetenia triburilor arabe; Achior, regele Amoniţilor, — Eu nu minţesc.
şi ceialalţi. Salutară în tăcere pe gâdele neamurilor. Holofern îi făcu semn, să vorbească. Şi Achior
Holofern se ridică zimbind prieteneşte: începu:
— Bine a-ţi venit, domnilor! Iertaţi că v’am che — Ovreii adoră un singur Dumnezeu, care i-a
mat la mine. Va fi poate, careva între voi, să cunoască condus şi i-a nutrit vreme de patruzeci de ani în de-
poporul ce locueşte acolo, în înălţimi. Aş vrea să cu şerturile din Sinai. Acest Dumnezeu a dat izbândă
nosc scăderile şi vârtuţile acestui popor, mai ales vâr- oastei lor şi îi va da şi pe viitor, câtă vreme i se vor
tuţile, căci trebue să fie un popor vrednic, dacă se luptă închină lui cu credinţă...
împotriva mea cu atâta putere... — Nu ecsistă decât un singur zeu, — întrerupse
Nici unul din cei treizeci nu îndrăzni să vorbească, Holofern — şi acesta e Assarhaddon, sau Nabucodo-
căci desluşiseră un accent de mânie în graiul puterni nosar şi eu sunt braţul lui cel puternic. Să n’o uiţi
cului stăpân. asta, Achior...
— Cine îi cunoaşte? — întrebă pentru a doua Ii făcu sămn, să continue. Şi în tăcerea cea mare,
oră. Dar nici acum nu a răspuns nimeni, căci o flacără cuvintele lui Achior răsunau şi mai reci:
înăbuşită licărea în ochiul de vultur alui Holofern. — Poporul acesta a crescut în moravuri curate,
El se îndreptă şi păşi în faţa lor. Pieptul lui uriaş în legile dreptului şi ale adevărului; el e poporul cel
ieşi la iveală, ca o stâncă. Şi flacăra ţişni în ochii lui, ales alui Iehova. De aceea ţi-am zis eu, Holofern, să
căci îşi închipuiâ, că regii sunt încăpăţinaţi şi nu vor te retragi de sub poala Dotainului...
să-i răspundă. Holofern rămase uimit de vorbele aceste îndrăz
— Cine-mi răspunde? — întrebă pentru a treia neţe. îşi încrucişă braţele şi începu să râdă, cu un râs
oară. In glasul lui brutal erau scăpărări de mânie năbu zgomotos, plin de mânie!
44