Page 13 - 1913-03

I

— Eu să mă retrag? Ascultă, Achior, tu eşti — Prinde-ţi-1, tăia-ţi-i capul! — strigă [Holofern,
nebun... dar Achior înainte de a fi căzut în mâna soldaţilor As-
— Nu sunt nebun, — zise Achior. Rămase neclintit; sirieni, fugi din cort, şi strecurându-se dealungul taberei
Holofern se apropie un pas. El zise apoi cu glas în­ încălecă pe roibul său vestit, negru ca noaptea.
gâmfat:
— Puternicul zău /4ssur, care conduce ceata zeilor IV.
şi împarte coroanele şi schiptrele, nu mi-a dat mie spada Panegiric.
stăpânitoare, ca să mă retrag de sub Dotain. — Zeul
S’a mişcat tabăra întreagă; călăreţii s’au repezit
Baal, regele tuturor duhurilor, ce stăpânesc apele, pă­
pe urma lui Achior. Puternicul roib dispărea, ca o ceaţă
rintele zeilor, stăpânul pământului, m’a trimis aici, ca
neagră în valea Esdrelonului. Minunatul lui trup mus­
să ocup cu asalt Betulia. Sin, zeul Lunei cel înţelept,
culos se întindea în aer ca un lemn de abanos ce plu­
stăpânul deplin al luminei, a luminat cărarea oştirilor
teşte. Incurând călăreţii rămaseră în urma lui, numai
mele, pentruca să sgudui muntele Dotain. Samas, zeul
cinci se mai ţineau acum după el: Suhor, comandantul
soarelui, judecătorul ceriului şi al pământului, m’a apărat
gorniştilor, pe roibul său arab alb ca zăpada; apoi doi
de răutatea duşmanilor, pentruca eu să arăt dreptul
ofiţeri şi doi soldaţi de rând cu suliţe lungi.
celui mai tare şi dreptatea celui mai puternic. Puterni­
Roibul lui Achior înainta cu o goană sălbatică.
cul Raman, care enundează pământurile, câmpii şi
locuinţele duşmanilor, mi-a dat putere să mă ecstind Abialbon, privind din Betulia, zise:
şi eu peste o jumătate de lume, şi să nu mă opresc — Priviţi!
aici. Viteazul Nindar, care înfrânge pe duşmani şi pe Bătrânii se aplecară peste balustradă.
cei răi încă doreşte ca eu să zdrobesc pământul lui Goana de moarte se desfăşură devale, în întreagă
Israil. Străvechea Istar, începutul zeilor, stăpâna demo- măreţia ei. Suhor apucase înainte, iar gonacii pe urma
nelor, care face războaiele atât de îngrozitoare, a fost lui; calul lui Achior urcă o colină, apropiindu-se de
întotdeauna lângă mine, ca să nu simţesc nici o milă pădure.
în inimă. Şi Nabucodonozar, zeul suprem, regele Assi- — Cine e? Cine poate fi? Cine aleargă pe roi­
riei, al Babiloniei şi al lumii nu mi-a dat porunca, ce bul acela negru? — se întrebau din toate părţile. Fe­
mi-o spui tu, Achior, ci ca să merg dela un capăt până ţele bătrânilor tradau o agitare mare; înţălăgeau cu
la celalalt al lumii şi să cuceresc toate întinderile ei toţii că în tabăra babiloniană, s’a petrecut un lucru
dela miază-noapte, până la miază-zi“. deosebit... Singur Abiezer rămase liniştit. îşi încrucişe
braţele pe piept şi privea goana aţâţătoare, fără să cli­
Glasul lui tuna, ochii lui împrăştiău fulgere. Strânse
pească măcar din gene.
manierul săbiei, încât eră cât p’aci să-l sfarme în mână.
In cort era o tăcere de moarte. Oamenii se priviau Cabri strigă făcându-şi punte cu mâna deasupra
palizi, chiar şi măscăriciul Bilbo cel favorit, încă începu ochilor:
să tremure. Achior continuă: — II urmăresc! — ce roib minunat...
— Tu ai arătat, ce ţi-au poruncit zeii Assiriei. Calul lui Achior urcase colina şi se apropia acuma
Sabia ta s’a scăldat în sângele popoarelor. Şi cu toate de pădure cu puteri nouă, în salturi puternice. Ii între-
acestea, Holofern, eu îţi dau sfatul, să nu te atingi de cuse acuma, dar în aceeaş clipă apăru şi Suhor şi ceia-
turnurile acestui oraş, căci dacă poporul acesta nu e lalţi patru călăreţi ca nişte şoimi...
păcătos, atunci... — II ajung!
— Ce va fi atunci? — izbucni puternicul Holo­ — Nu-1 ajung!
fern — ce va fi atunci, Achior? — E o goană îngrozitoare de moarte...
Regele Amoniţilor răspunse rece, silabizând cu­ — Cine e?
vintele: — E Achior regele Amoniţilor! — zise Abiezer
— Atunci oastea Babilonului se va nimici. cu aceeaş linişte neschimbată, dar ochii lui străluciră
El spuse vorba, fără a clipi măcar. Holofern îşi de o schinteie, când roibul alb arab se apropia de cel
ridică spre cer capul lui pletos şi puternic. Pletele lui negru.
negre erau ca un steag al morţii. Glasul i se strecură — Achior? — esclămă Ozia. — E doar prietinul
printre buzele tremurătoare, ca un tunet: nostru...
— Este oare zeu în cer, pe pământ sau sub ape, — Prietinul nostru... — aprobă Abiezer. Spuse
care să se poată împotrivi lui Holofern?! vorba abia pe şoptite, se aplecă cu privirea întunecată
Vorba i se opri în gât şi el îşi îndreptă privirea şi vicleană, căci goana de jos îşi ajunsese culmea.
spre regii şi principii, cari îşi plecau capul în semn de Roibul cel negru se poticni şi pierdu o clipă.
aprobare, că nu există nici în cer, nici pe pământ, nici Suhor şi cu ceialalţi înaintau cu o iuţeală îngrozitoare.
sub ape, un zeu care ar putea să stea în calea lui — S’a isprăvit.
Holofern... — Nu...
Singur Achior îl privi rece, zicându-i: — Calul s’a ridicat! — strigă Abialbon. — Calul
— Chiar şi Timpul încă moare, Holofern, deşi el acesta are aripi...
este zeul cel mai mare... Feţele bătrânilor se înroşau şi păleau, sub agita­

45