Page 4 - 1913-03
P. 4
desăvârşită; Mercur i-a inspirat vorbe linguşitoare şi
viclene; Minerva i-a dat dexteritatea în arte; Graţiile ffoina
şi Horele au încununat-o cu flori; Jupiter i-a dat
cutia, în care erau zăvorite toate relele, cu adausul Atâta mai avem în astă lume,
să nu o deschidă niciodată. O doină veche din strămoşi rămasă...
Epimeteu, care niciodată nu se gândea la urmă Cu ea ne-am petrecut copilăria
Şi scut ne-a fost în viata furtunoasă,
rile faptelor sale, decât când era prea târziu — min
în cântecele ei îşi plânge neamul
tea românului!, — a luat-o de nevastă. Durerea care tainic îl frământă,
Pandora neputându-şi stăpâni curiositatea, a des Credinţe vechi şi doruri ne mplinite
chis cutia, şi spre nenorocirea ei şi a urmaşilor, au Ne zbuciumă cu patima lor sfântă.
zburat în lume toate nenorocirile, toate soiurile de
boale şi mizerii, cari până atunci nu erau cunoscute îfi pleci trudit pe mână pala fată
Şi-auzul tău înfiorai tresare
omenirii fericite.
De jalea ce îi tremură în cântec:
Pandora speriată a închis atunci cu grabă O viată fără flori şi fără soare.
capacul. Căci spicul astăzi altora rodeşte,
A rămas atunci, pe fundul cutiei un singur rău, A noastră-i munca, truda, suferinţa,
care n a putut să răzbată în lume: cunoaşterea viitorului. Streini rămaşi pe plaiurile noastre
Ne-a mai rămas nădejdea şi credinţa.
Probabil, aceasta ar fi fost plaga cea mai mare,
ce ar fi putut să lovească pe bieţii muritori. Cunoaş
Şi noaptea neagră tot mai greu se lasă,
terea viitorului, a rămas, pentru totdeauna o taină în vatră blând se irozeşte focul
nepătrunsă, şi oamenii muncesc şi se zbat şi sperează Şi rugi ferbinti se naltă prin altare
în totdeauna un viitor mai bun, amăgindu-se cu nar Să ne zimbeascâ iarăş blând norocul.
coticul dătător de viaţă al nădejdii de mai bine. Nutrim de mult în inimile noastre
Un dor ce cere vieaţâ, întrupare...
Nu cunoaştem viitorul; şi e bine că nu-1 cu Ah, când trimite-vei slăvit al lumei
noaştem. Şi ţârei noastre mult doritul soare?!
Cel din urmă nenorocit, cel mai incurabil bol
nav, ce se zbate în chinurile agoniei, mai are o fă Pe florile livezilor întinse
râmă de speranţă, că totul se poate schimba în spre Cad lacrimile noastre mult amare,
în lacrimi înmuiem uscata pâne
bine şi că zilele lui sunt în mâna unei puteri supre-
Şi lacrimi multe doina noastră are,
pământene, care va şti să retribue pe fieştecare om
Căci jalea vieţii ea ni-o tălmăceşte
după vrednicie. Şi ’n dulci chiemări cu glasul sfânt de mamă
Ce ar fi dacă cele câteva mii de oameni, cari Pe toţi copiii plaiurilor noastre
vor muri în decursul anului viitor, ar şti cu siguranţă, La sânul ei mângăitor îi chiamă.
că clipele lor sunt numărate?
Cum ar pleca în războiu zecile de mii de sol Legende şi-a strămoşilor mărire
Cu vraja lor ne amăgesc, nembatâ,
daţi, dacă acei-ce vor rămânea pe câmpul de luptă
De vitregia zilelor de astăzi,
ar şti de cu bună vreme, cu siguranţă, că n-or să-şi
Noi ne trezim cu pleoapa ’ nlăcrimată.
mai revadă satul şi părinţii, ori logodnicele, cari au Muncim din greu, din noapte până ’n seară
rămas pe urma lor cu ochii înlăcrimaţi?... Şi brazde negre îăstumăm cu plugul,
Dar când e spicul copt şi-i coaptă holda,
Nu cunoaştem viitorul.
Ne iau streinii rodul şi belşugul.
De aceea, la începutul fiecărui an, ţesem cu
toţii, pentru a nu ştiu câta oară, tortul Penelopei, ce
Când şuieră prin noapte triste vânturi
se va destrăma, probabil, iarăş încurând... Şi ’ndoaie plopii prin pădurea rară,
Nădejdea într’un viitor mai fericit este singurul Ne răsvrăteşti cu plângerile tale
Şi inimile ni le-aprinzi în pară.
talisman al zilelor noastre grele, în cari îmbrâncim
Furtuni zbucnesc atunci din pieptul nostru
de atâteaori sub povara greutăţilor multe şi mari. Ce nu au stăvili, nu au nici hotară.
*
• *
Nutriţi deci această nădejde, cu prilejul fiecărui
an nou; nutriţi-o mai ales acum, când fantoma răz Şi-o rugă-atunci umilă se desprinde
Din inimile noastre ’nsângerate:
boiului îşi proiectează umbra ei sinistră asupra noastră,
Trimite-ne o stea de mântuire
şi când mizeria, mai mult ca ori când, se apropie
Din milostiva-ii sfântă bunătate.
şi bate batjocoritor Ia uşile noastre... Să vie iarăş anii de mărire
A. N. F. Cu zilele şi vremurile bune,
Când glia, vieaţa să ne ’ nveselească
Şi cântece să tremure pe strune.
EMIL A. CHIFFA
36
