Page 4 - 1913-04

Laponiei? Nu putem şti, după cum nu ştim care a
fost aspectul strămoşului care în negura vremilor a
încercat, sub o impulsiune extra-genială, să reproducă
vieaţa, natura prinsă în liniile unui mamut.
Şi sunt aşa de departe, aşa de vertiginos de de­ LIVIU REBREANU
parte unul de altul acest trecut şi acest viitor, ele
sunt aşa de extreme, încât par’că se ating şi se con­ Se înserează...
fundă înaintea noastră de banali intermediari! a. C.
(Sâniec de pierde-uară
Foaie verde samulastră...
Floare-albastră
Din fereastră,
Cin te-a răsădit în glastră ?
Două mâni de fată maie,
Care n are
Decât floare
Să îndrăgească cu ’n focare.
Frunză verde fir de nalbă...
Floare albă,
Eu co jalbă
Am să vin la doamna-ţi dalbă,
Ş’o so rog să te dea mie
Si să vie
Să mă ’mbie
Sd-i dau inima-mi pustie.
Foaie verde de negară...
Floare rară,
Astă sară
Am să beau cât înti’o vară,
Findcă jalba-mi apostată
Niciodată
Ascultată
Nu mi-a fost de mândra fată.
Fi unze verzi de orice neamuri...
Flori pe ramuri,
Cerniţi flamuri,
C’o să intru beat pe geamuri,
Şi pe toate vă vor frânge
Mâni nătânge...
Cin v o strânge
Vreau să văz cum e când plânge!
MIHNEA OLMAZ
ARMEANUL,
ARMEANCA Şl CLUBUL
Armeanul se târeşte pe laviţa din faţa casei, gâ-
fâe grozav, îşi şterge fruntea cu o batistă roşie, mare
cât un cearceaf, şi apoi strigă Bertei să-i aducă armo­
nica. E şchiop şi spune tuturor că şi-a pierdut piciorul
în bătălia dela Custozza. Şi toată lumea îl crede. De
ce adică nu Tar crede?
îl chiamă Sencovici, dar ţăranii îi zic „armeanul",
fiindcă vorbeşte foarte stricat româneşte, iar copiii „şchio­
pul", fiindcă umblă în două cârje. Are o faţă neagră
ca un harap, o chelie ca o lună plină şi o pereche
de ochelari pe care toată ziulica îi freacă şi-i curăţă
cu un petec de flanel gălbui, şi care totuş sânt veşnic
unsuroşi. Din pricina cheliei răceşte uşor şi sufere
deseori de guturai, iar cu ochelarii nu vede bine şi
de-aceea nici nu-i pune decât atunci când se ceartă
cu armeanca, sau când are ghinion mare la cărţi.
Berta îi aduce armonica... Berta e odrasla cea
mai mică a armeanului. Şi cea mai răsfăţată, fireşte.
E urâţică şi posumflată, cu dinţii negri ca barba Şchio­
pului. Ţăranii îşi sperie copiii cu dinţii Bertei, zicând
că au înegrit fiindcă a mâncat prea mult zahăr. Şi
copiii credeau. Şi credeau şi ţăranii.
Armonica armeauului e veche şi roasă, lui însă
i-e dragă căci îi aminteşte vremile când erâ tânăr, când
aveâ şi el două picioare şi dădea târcoale armencei.
E cam mult de-atunci. Pe-atunci armonica erâ nouă şi
armeanca tânără. De-atunci harmonica s-a hodorogit,
iar armeanca a făcut trei copii: pe Iani, care a făcut
şi armata, şi umblă cu pantaloni roşii, largi şi peteciţi,
pe Şimi, care veşnic se spilcueşte, dar veşnic e mur­
dar, ca ochelarii armeanului, şi pe Berta.
Armeanca e o femee naltă, uscăţivă, rece şi mân­
dră ca o prinţesă. De dimineaţa până seara se necă­
jeşte cu copiii: îl bate pe Şimi şi o blastămă pe Berta.
L’ar bate şi pe Iani, dar Iani e o fire sălbatecă şi ar
fi în stare să ridice mâna asupra ei. Se necăjeşte cu
copiii fiindcă armeanul nu-i mai poate zice nimic de
când şi-a pierdut piciorul. înainte, se zice, armeanca
a fost stăpână în casă. Şi se mai zice că atunci toate
treburile mergeau mai bine. De când casa e pe mânile
armeanului, femeea se ofileşte ca o floare neudată, şi
împreună cu dânsa se duce şi norocul familiei.
Şchiopul întinde armonica, întoarce ochii pe dos
şi începe să cânte fals o melodie armenească tărăgă­
nată şi monotonă. Cântând se înduioşează şi ochii i
se umplu de lacrimi. Dar cântă mereu şi lacrimile i se
revarsă pe obraji şi se împrăştie prin barbă.
Berta s’a ghemuit lângă piciorul cel şchiop al
armeanului, se uită cu gura căscată la armonică, se
înduioşează şi ea, şi începe deasemenea să cânte cu
glas piţigăiat şi plângător.