Page 4 - 1913-05

oameni ai stăpânirii au suprimat de veacuri geamătul PORNIT PE RAU
de durere al mulţimii. Dela o vreme glasul durerii a
muţit; colosul părea că dormitează acum, un somn I. CHIRU-NANOV
greu, fără vise şi fără nădejdea deşteptării.
Dar Shakespeare a spus, că focul năbuşit arde — Tii... ţi-o fac eu ţie! răsună o gură în fundul
mai adânc... cârciumei. Se fărâmă hora de afară si toată lumea se
y
Şi când a eşit la suprafaţă, s’au cutremurat te­ îngrămădi în uşa hanului.
meliile temutei împărăţii de pe vremuri. Ies în bătătură doui oameni, înbrâncindu-se. Unul
Duşmanii s’au ridicat şi ei împotriva stăpânului, e mos State, om bătrân si aşezat, în vieata lui nu s’a
ce-i apăsa de veacuri. certat cu nimeni. Celălalt, mai tânăr, ca de treizeci
Ce ştieau Turcii — tineri de acum un an, că de ani, Florea al lui Dobrică, un puşcăriaş, îl oco­
cu mişcarea lor generoasă, vor săpa groapa patriei lor? leau şi copiii, când îl întâlneau în cale.
S’a pornit vărsarea de sânge — un măcel, de Câţiva oameni, mai în vârstă, veniră în mijlocul
care ar trebui să se ruşineze veacul al XX-lea — şi, lor şi-l rugară pe moş State, să-l lase în pace, să
dela o vreme, luptătorii se obosiseră şi îngerul păcii nu-şi pună mintea cu un ticălos, ca el.
se pregăteâ, par’că, să-i calmeze. — Da, nu-i făcui nimic, nenişorule, — înălţă bă­
Lumea respira mai uşurată. trânul din umeri, — destul e el bătut de Dumnezeu,
Dar în clipa hotărâtoare, când să se iscălească îi zisei ca la un creştin cu socoteală: „Mă, nepoate
pacea dorită, s’au răscolit iarăş adâncurile tăinuite şi Florea, când vii seara dela câmp, mai ţine de scurt
lupta se reîncepe cu îndoită furie. cârlanul, că strică porumbielu oamenilor, şi e păcat de
Turcii-tineri vor mai bine o moarte glorioasă munculiţă!" Atât i-am spus, şi n’apucai să isprăvesc
decât o pace umilitoare. vorba, că sări la mine cu scaunul, să-mi dea în cap;
E un gest frumos acesta, dar, din nenorocire, ni că ce zor am eu!... ce sunt ducatu satului ?.. Păi, spu­
se pare a veni prea de tot târziu. neţi voi cine e de vină?!..
Şi teamă ne e, că va încurcă Europa întreagă Când moş State întoarse capul, Florea al lui
într’o încăierare, ale cărei urmări funeste sunt cu totul Dobrică tocmai venea cu un par dela gard, gata să-l
incalculabile. pleznească pe bătrân. Se repeziră oamenii şi zmulseră
Vedem lavina rostogolindu-se cu un huet de lemnul din mâna puşcăriaşului, înbrâncindu-1 spre casă.
moarte în adâncuri. A venit şi nevastă-sa vânătă de ruşine, şi deabia
Şi nu mai putem să o ţinem în loc, căci ea sin­ îl dumeri să plece. Florea se duce pe uliţă cu capul
gură nu se mai poate opri... gol şi cu pieptul descheiat, — i se rupseseră toate
chiotorile de atâtea înbrânceli. Bonbăneşte întruna şi-şi
aruncă ochii înapoi:
Sdîamei — Nu scapă de mine nici în gaura de şarpe...
Să nu mai plângi când plec de-acasă, Am să-l mănâuc fript pe cârciumar... De m’or băgă
Căci lacrimile tale mult mă dor; în puşcărie pe vieaţă şi tot nu-1 las!..
Aşa mi-i sciis în carte, mamă Se umflă vântul şi risipeşte vorbele. Nevasta se
Să plec pe drumuri visător. luptă cu bărbatul întruna, silindu-1 din urmă. Tăiară
De merg în tren mi-aduc aminte uliţa; cotiră la dreapta şi întrară în curtea desgrădită
Cum plânsă n poarta casei ai rămas şi plină de buruieni. Aci stă Florea al lui Dobrică.
Şi plâng şi eu gândind la tine Casa pare că e o colibă, învelită cu paie, iar pereţii
Zdrobit în inimă şi glas.
dărâmaţi. în bătătură: un pătul, un hambar, un car,
De merg pe jos un dor mă ’ndeamnă ori plug, nimica!, n’aveai de ce te prinde!.. Şi eră
Să mă întorc la tine înapoi limpede curtea, fiindcă n’aveâ cine să urzească vre’un
Că bună-i pânea frământată gunoi. Femeea deabia agonisea mămăliga pentru cei
Pe masa scundă dela noi.
cinci copilaşi, dintre cari cel mai mare nu împlinise
Să nu mai plângi cu şorţu ’n mână, zece ani. Cât despre bărbat nici gând să se lipească
Să ştii că port în minte satu ’ntreg, de vreo treabă!.. N’aveâ când, fiindcă întotdeauna eră
Un sat de oameni buni la suflet
Ce rostul vieţii înţeleg. pe drumul puşcăriei. Se ţineau boţorogele de el, ca
scaiul de oaie, abia mântuiâ o jumătate de an închi­
Destul, că plânge casa noastră soare şi alte trei-patru luni îl izbiau. Şi nu-1 păsuiâ
Si greu suspină nucul gârbovit,
Şi plâng cireşii în grădină nimenea pe Florea al lui Dobrică, îl păsuiâ firea lui
Cu raiul crengii înflorit. iute şi lesne răzbunătoare. Se aprindeâ dintr’un lucru
de nimic, şi-apoi nu mai ţineâ socoteală, unde o ieşi
Şi-ascult: în plânsul lor s-aude
Cuvântul vieţii cel neasămuit... să iasă. Şi pe lângă astea toate, se mai alipiâ şi dra­
Când puilor le cresc aripe gostea ce o aveâ de drumul cârciumei...
făleşte cuibul părăsit. Când să păşească pragul, Florea se mai smuci
VOLBURĂ POIANĂ odată, ameninţând cu pumnul în urmă: