Page 13 - 1913-06

pământ şi ce-i mai rămăsese dela părinţi. Armata o
ÎN DANGAT DE CLOPOTE... făcu tot aici, şi războiul din 77 îl găsi în front. Trecut
O. C. A. VOROBCHIEVICI cu regimentul peste Dunăre, suferi frigul, foame şi du­
rerile rănilor... Decoraţii lucitoare îi împodobeau pieptul...
„Miluiţi-mă şi pe mine cu ce vă lasă inima!.. In- Bătrânul suspină din adâncul sufletului.
duraţi-vă de un sărman cerşitor bătrân, fără putere... „Poate că aşa mi-a fost scris!..“ şopti el.
Mi-e foame... mă rog şi iar mă rog!...“ — şi glasul stins Un domn bine îmbrăcat veniâ pe acelaş trotuar.
rugător al milogului se pierde într’un oftat dureros... Cerşetorul îşi scoase căciula din cap şi întinzându-şi
Nimeni nu-1 ascultă, nimeni nu-i pune vre’un gologan mâna lui uscată, repetă cu acelaş ton stins, obişnuita
în mâna-i întinsă. Faţa îi e gălbuie, uscată, şi ochii, lui rugăminte!
mereu înrouraţi de lacrămi, de abia mai licăresc, stinşi „Miluiţi-mă şi pe mine cu ce vă lasă inima!.. In-
de lumină, afundaţi adânc în orbite. Barba-i mare, îi duraţi-vă de un sărman cerşitor bătrân, fără putere!..
cade albă pe piept, şi pletele îi bat umerii. Hainele îi Mi-e foame!.. Mă rog şi iar mă rog!..“
sunt numai zdreanţă şi-i atârnă spânzurate ca vai de Domnul îl privi o clipă, apoi îi zise!
lume pe el. Intr’un picior poartă o opincă şi în celă­ „Eşti om în toată firea... nu ţi-e ruşine?-.. La
lalt un şoşon. Aşa, sprijinit în toiagul lui bătrânesc, muncă...“
colindă ore întregi pe străzile oraşului şi pe la curţile Cerşetorul rămase uluit, capul îl căzu greu pe
oamenilor, unde cu aceleaş cuvinte, scăldate în durere, piept. Pentru prima oară în vieaţă-i simte ruşinea lene­
cere de pomană: viei lui... Priveşte trist, cu ochii înlăcrămaţi spre azuriul
„Miluiţi-mă şi pe mine cu ce vă lasă inima!.. In- străveziu al cerului, îşi încrucişiază braţele pe piept şi
duraţi-vă de un sărman bătrân, fără putere... Mi-e foame... şopteşte: „Iartă-mi Doamne păcatele!..“ Apoi, încet,
mă rog, şi iar mă rog!..“ încet, târându-şi cu greutate picioarele, porneşte spre
Cânii latră pe urma lui şi pe uliţele mai dosnice, marginea oraşului. De data asta nu băgă de seamă
copiii se ţin droaie după el, aruncă cu pietri şi-l batjo- nici strigătele nebunaticilor, nici lătratul cânilor... Când
curesc: eşi pe larieră, suspină din adânc. Câmpul se întindea
„Moş strigoiul... sperietoarea ciorilor...“ verde până în depărtări, unde se zăreau argintând în
Inzadar caută bătrânul să scape de urgia lor, pie- bătaia soarelui munţii... Ce fericit ar fi el acum să mai
%
trile zboară după el şi-l lovesc rău. Când nu mai poate aibă putere de muncă. Dar e prea târziu! Peste puţin
răbda se opreşte în loc şi tremurând de groază şi mânie, va închide ochii pentru totdeauna!..
le strigă cât poate mai tare; Colo departe... în umbră, i se pare că zăreşte
„Lăsaţi-măL ce aveţi cu mine!.. Nu v’am făcut căsuţa părintească... Pe ziduri, au crescut din belşug,
nici un rău!.. Sunt un sărman bătrân!.. De abia îmi muşchi verzi, streaşină s’a lăsat, plecată pe-o rână şi
mai duc zilele de azi pe mâne... din mila celor buni!..** cei doi brazi din poartă s’au uscat...
Dar de unde ! Pietrile vin mai multe, râsetele şi Porneşte mai departe! Unde merge? Nici el nu
batjocurile copiiilor se îndesesc. Şi aşa, pânăce vre’un ştie bine! Vrea să fugă departe... cât mai departe, să
trecător milos goneşte pe nebunatici. Apoi bătrânul moară în satul lui... pe mormântul sfânt al părinţilor!..
porneşte încet... târându-şi picioarele şi sprijinindu-se în urmă-i, din uruitul nesfârşit al oraşului s’aude
în toiagul lui gros. Plânge!.. Plânge starea tristă în care sunetul clopotelor dela o biserică. Glasul lor, limpede...
a ajuns... timpurile trecute pentru totdeauna... amintirile... dulce... se ridică ca o rugăciune, spusă de nişte suflete
Ce repede s’au dus toate!.. Ca prin vis se vede pioase. Şi’n adierea uşoară a vântului, se aud odată
copil micuţ într’un sat de peste munţi, jucându-se mai tare... odată mai pierdute... ding... dang... ding...
neştiutor de ale lumii, trăind fericit în zburdălnicii pe ding... dang...
drumul mare al satului; scăldându-se în zilele calde de Bătrânul se opreşte. Duioşia cântecului clopote­
vară, în apa limpede a gârlei; alergând prin umbra pă­ lor îi topeşte sufletul. I se pare că un glas îngeresc
durii după fragi s’au căţărându-se prin copaci, după îl dojeneşte de păcatele lui. Inghenunchiază umilit şi
cuiburi de păsărele... cu fruntea mătănuită în pământ ascultă... Simte că nu
Ce mândru erâ satul lui... cu căsuţele micuţe... merită să zică cuvintele sfinte ale unei rugăciuni... Buzele-i
văruite ’n alb, aşezate în umbra desimii copacilor... tremură, inima-i bate cu putere şi’n ochi prind să-i
şi cu minunăţia de flori, semănate pe dinaintea prispei înroureze lacrămi... Plânge ca un copil... şi odată cu
fiecărui gospodar. Ce nepăsător trecea el atunci în lun­ lacrămile, ceva greu i se ia de pe suflet... se uşurează...
gul drumului, cu mânile înfipte în cureaua cingătorii, i se pare, că acum glasul clopotelor îl mântuie... îl
cu căciula mare mocănească, culcată voiniceşte pe u- iartăd^Şi deodată, ca deşteptat din vis începe să spună
reche... Tot satul îi zicea: „curcanul**. Tată-său până cu glas "tare: „Tatăl nostru**... Iar din oraş, luate de
a nu muri, fusese plugar. Avea casa lui şi un petec de adierea lină a vântului, s’aud tot mai încet clopotele:
pământ din care trăiâ fără nici o grije. După moartea ding... dang... ding... ding... dang.
lui el trecu în ţară, cu gândul să muncească, dar aici
se înhăită cu oameni netrebnici şi prăpădi tot. Când
nu mai avu bani, vându străinilor casa strămoşească,