Page 7 - 1913-06
P. 7

„Rusaliile*, tablou de prof. Rudolf Iettmar, după care elevele dela şcoala pentru profesiuni femeieşti din Viena lucrează gobelinul.

     faţa ascunsă în pânza albastră a şorţului. Fetiţele cele  o sticlă în cealaltă, se apropie, pântecos, sângeros,
     mai  mari se apropiară  şi  ele şi  se uitau  la tatăl lor  buhăit de multă grăsime, şi întrebă cu un aer liniştit:
     cu nelinişte.                                             — Tu eşti Martine?
          El sfârşi de mâncat. La rândul lui întrebă:           Martin răspunse:
          — Ce e de făcut acuma?                                   Eu sunt!..              Trad. Adrian Corbul.
          Levesque avu o idee:
          —  Hai la popa; el va hotărî.
          Martin se sculă şi cum se îndreptă spre nevas-
     tă-sa, aceasta i se aruncă la pept hohotind:          cJmn moriei
          —  Bărbate, iacă-te! Martine, bietul meu Martin,
     iacă-te!                                                   Wn moarte ce ’n prăpăstii de neguri infinite
          Şi îl îmbrăţişe lung, străbătută brusc de un suflu    (§ri pe 'nâlţimi de aur etern ne ’ndepărtesi...
     de altădată, de un fior de amintiri cari o făceau să       Sşti ta suprema pace a bietelor clipite
     se  gândească  la  vremea  când  avusese  douăzeci  de    Sau eşti fiorul oecinic ce ’n sări le ’ntraripesi.. ?
     ani şi la primele ei îmbrăţişeri.
                                                                (§ moarte, eşti tu pisai ce bolta ni~l promite
          Martin, mişcat deasemenea, o sărută pe basmaua
                                                                Sau eşti odihna sfântă a bietelor clipite?..
     de pe cap. Cei doţ copii din vatră auzind-o pe maica
     lor  plângând  începură  să  urle  amândoi,  iar  cel  din
                                                                Qri-cum, de-i fi beţia ce ’n ea o ’nchide sarea
     urmă  născut,  în  braţele  fiicei  a  doua  a  lui  Martin,
                                                                Sau dacă ’n goluri negre ne-om cerne dispărând
     ţipă şi el cu un glas ascuţit, ca un fluer falş.
                                                                                                       11
                                                                ?9u oei rămâne-aceiaş sub cerul trist: ,,Scăparea ,
          Levesque, în picioare, aşteptă:
          —  Haidem, zise el, să ne orânduim.                  fSe-acest nimic uremelric ce 7   gemem rând pe rând
          Martin  îsi  lăsă  femeia,  si  cum  se  uită  la  cele   (9ri-cnm, de-i fi asumi sau oecinic inopfarea
                                                                                                       11
     două fete ale lui, mama lor le spuse:                      %u oei rămâne-aceiaş sub cerul trist: „Scăparea !
          —  Sărutaţi-1 şi voi pe tăutucul vostru.
          Ele  se  apropiară  amândouă,  cu  ochii  uscaţi,     Şi nai! fDeş) de tine un tainic dor ne leagă,
     mirate, cam speriate. Şi el le sărută una după alta,       fDeş'i tu ştergi ori-unde frământai pământesc,
     pe obraji, cu un sărut sonor de ţăran. Văzându-1 pe        Sloi, nepntând concepe o fericire ’nireagă,
     necunoscut  de  aproape,  pruncul  din  braţe  scoase      Sărmani genunchii noştri in faţă-ţi şooăesc...
     nişte ţipete aşa de tari, de eră să fie apucat de con-
                                                               fDeş'i pe toţi ne mântui, fugim cu-o spaimă oagă
     vulsiuni.
                                                               £De sfânta fericire ce tu ne-o dai întreagă...
          Apoi, cei doi oameni eşiră împreună.
          Trecând prin faţa cafenelei Comerţului, Levesque
                                                               fDar nouă — ce frăirâm doar chinurile — fie
     întrebă:
                                                                (Să ne deschişi mormântul in somnu-i să intrăm
          —  Dacă am bea un rachiaş?
          —  Păi, n’ar fi rău, declară Martin.                  Sau că ne 'nalţi de-apururi în bolta aurie
          întrară, se aşezară în cafeneaua goală încă.         Sloi, cei mai trişti din lume, te binecuoâniăm !
          —  Ei! Chicot, două rachiaşe, din cele bune, că      fDoar noi simţim şi roii a şi sarcina ta, fie
     s’a întors Martin, Martin al nevesti-mi, ştii, Martin      (Să ne deschizi pământul sau bolta aurie!
     de pe Deux-Soeurs  care s’a înecat.                                                 GEORGE GREGORIAN
          Şi cârciumarul, cu trei păhăruţe într’o mână, cu

                                                                                                               87
   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11   12