Page 10 - 1913-07
P. 10

plin de zbucium şi de muncă, cu atât şi inspiraţia e   QUADRATUS
          mai sprintenă şi mai sigură. Din pătimirea sufletului
          nostru,  se  înnalţă  inspiraţia,  nu  ca  un  dar  venit de   ŞI-A LUAT CRUCEA SA...
          sus, ci ca un drept pentru care-am muncit vreme în­
          delungată.
                                                                     Dragă  prietene  —  zicea  pretorul  Quadratus  ami­
                                                               cului  său  Rufus  —  viaţa  mă  doboară  mai  mult  ca  tot­
                                                                deauna.  îmi  pare  o  stâncă  ce  s’ar  coborî  încet  din  vârful
          3ti cimitir                                           unui  munte  prăpăstios  şi,  mânată  de  puterea  vreunei
                                                                zeităţi  răutăcioase,  m’ar  prinde  sub  ea  pe  încetul  şi
                          i.                                    m’ar  apăsă  mereu  şi  din  ce  îe  ce  mai  greu.  Am  fost
                       VEDENII                                  înaintea  altarului,  mi-am  împreunat  mânile  la  pept  şi
                                                                m’am  rugat:  O!  Jupiter,  mare  zeu,  apleacă-ţi  urechea
               Apasă n cimitir tăcerea
                                                                ta  şi  ascultă-mi  rugăciunea  umilită  şi  plină  de  speranţă!
               Aceleiaşi tristeţi eterne,
                                                                Ia-mi  această  piatră  ce  mă  apasă  pe  inimă  şi  dă-mi  li­
               Aici a nmărmurit durerea
                                                                niştea  negrăită  pe  care  sufletul  meu  o  doreşte!  Dar
               Sub nemişcarea ce s aşterne.
                                                               zeul  a  rămas  mut  şi  preotul  lui  mi  s’a  părut  că  vrea
                                                                să  mă  înşele.  Am  plecat  dela  templu.  Pe  cale  amicii
               E totul mort, e mort, şi totuş
                                                               cari  mă  întâlneau  mă  salutau:  salve  Quadratus!,  şi  eu
               Când noaptea cade peste toate,
                                                                nu-i  auzeam.  Treceam  înainte  cu  ochii  în  pământ  şi
               Se ’ncheagă răzimate ’n cotu-şi
               Vedenii, care nu sunt poate.                    gândurile  zbuciumate  mă  purtau  până  la  infernul  lui
                                                                Hades,  unde  piere  orice  speranţă.  Ce  are  Quadratus,
               Adâncă ’ njiorarea creşte                       se  întrebau  prietenii  şi  cunoscuţii  mei?  Ce-i  lipseşte?
               Cu palpitări tot mai grăbite                    Cezarul  îl  iubeşte  pentru  vrednicia  lui  şi-l  onorează.
               în liniştea ce s odihneşte                      Numele  lui  e  vestit  din  Roma  şi  până  la  marginile  im­
               Pe ramurile neclintite.                         periului.  Casa  lui  e  îmbelşugată  de  toate  bunurile  pe
                                                               cari zeii le-au dăruit oamenilor. Ce-i lipseşte?
               Mai neagră-i noaptea şi mai tristă,         ,         Şi  aşa  dragă  Rufus,  vremea  trece,  viaţa  se  scurge
               Deşi noi ştim că nu-i nimică.                   şi,  în  mijlocul  acestor  bunuri  pe  cari  mulţimea  mi  le
               —  Şi totuş, poate că există,                   invidiază,  nu  simt  nici  o  plăcere,  nici  o  bucurie  şi  fe­
               Răspunde inima cu frică!                        ricirea,  pe  care  Aristotel  o  crede  ca  scop  al  omului,
                                                               îmi  pare  o  fantazmă.  Mai  zilele  trecute  am  discutat  cu
                        II.
                                                               magistrul  Seneca.  Summum  bonum  este  scopul  omului,
                    AMINTIRILE                                 îmi  ziceâ  el.  Şi  acest  summun  bonum  nu-1  vom  putea
               Ursită-i inima să poarte                        dobândi  decât  prin  sobrietate  şi  prin  nepăsare,  ziceâ
               Trecutu ’n ea cu morţii lui,                    acest curtezan al Cezarului, putred de bogat.
               Cu morţii mei care-i crezui,                          N’am  înţeles  nimic.  Ori  unde  m’am  dus  şi  orice
               —  Naiv, cândva — fără de moarte.               am  făcut,  n’am  găsit  leacul  nemulţumirii  mele.  Când
                                                               mă  uit  în  jurul  meu,  mă  îngrozesc  de  noianul  de  ge­
               Şi dacă tu, tristeţă, stărui                    mete  ce  le  aud  pretutindeni  dela  cei  ce  petrec  la  masa
               în ochii tuturor, cuminte,                      împăratului  şi  până  la  cei  cari  întind  mâna  trecătorilor
               E poate semn că fiecărui                        pentru  o  bucăţică  de  pâne.  Imperiul  nostru  e  mare,
               îi zac în inimă morminte.                       peste  sute  de  ţări  se  întinde  puterea  lui,  dar  e  putred,
                                                               căci  în  el  clocoteşte  patima  pe  care  înşişi  zeii,  în  cari
               Şi când în ceasuri de visare,
                                                               credem,  o  permit.  Durerea  e  în  sufletele  tuturor,  chiar
               Pe urma mortului noroc
                                                               în  sufletele  celor  ce  râd,  durerea  e  în  sufletul  meu  şi
               Cu melancolică oftare
                                                               nu mă îndoesc, că şi în sufletul tău este durerea.
               Vărsăm o lacrimă de foc —
                                                                     Rufus,  Rufus,  dă-mi  un  sfat  bun,  căci  pentru  a-
                                                               ceasta  îţi  mărturisesc  aceste  lucruri!  Ce  să  fac?  Să
               Ce glas porneşte să ne spună
                                                               mai  sper  oare  în  acea  vreme  de  aur  pe  care  poeţii
               De câte fură mai nainte?
                                                               noştri  ne-o  vestesc?  Ce  bine  ar  fi  dac’aş  aveâ  speranţă!
               —  Sunt amintiri ce cresc sub lună
               Ca nişte stâfii din morminte.                   Un  Iudeu  a  avut  îndrăzneala  să-mi  spue  că  va  eşi  din
                                                               neamul  lor  un  om  mare:  Messia,  şi  acesta  va  stăpâni
                                   NICHIFOR CRAINIC
                                                               lumea  şi  va  ridicâ  deasupra  tuturor  neamurilor  neamul
                           • • •                               lui  cel  ales,  făcându-1  fericit.  M’am  uitat  la  faţa  pârlită
                          1 1 1                                a  evreului  şi  am  văzut-o  luminată.  Şi  am  dorit  atunci
                                                               să  am  măcar  această  speranţă.  Rufus,  vorbeşte  spu­
                                                               ne-mi ceva! Plângi? De ce plângi?
   5   6   7   8   9   10   11   12   13   14   15