Page 3 - 1913-09
P. 3

Erâ  mişcat,  şi  ar  fi  dorit  să  afle  detaiuri,  arătân-
      ÎM CLASA A TREIA...                                  du-şi şi el mila lui pentru durerea, ce-i mistuiâ.
      PETRONIUS                                                 încercase,  de  câtevaori  să-şi  deschidă  gura,  dar
                                                           rămâneâ  totuş  mut,  respectând  sfinţenia  tăcerii  şi  a
           în  clasa  a  treia,  câjiva  func|ionari  dela  tren  vor­  jalei...
      beau, ghemuiji într’un ungher. Erau funcţionari inferiori,   La  gara  proximă,  când  se  dete  jos,  să  iâ  cina,
      servitori  şi  hamali,  cu  nevestele,  cari  povestiau  tainic  luă  câteva  jurnale  proaspete,  să  cetească  amănuntele
      cu gesturi largi.                                    acestei nenorociri, ce îl preocupă.
           O  nenorocire  mare  se  întâmplase  undeva,  în     Trecu  în  grabă  peste  şirele,  ce-i  jucau  înaintea
      apropiere,  şi  ei  veneau  chiar  de  acolo.  Văzuseră  va­  ochilor:  un  tren  accelerat  se  năpustise  asupra  unui
      goanele  ţăndurite,  bandajarea  şi  transportul  răniţilor,   povoral,  ce  staţionâ  pe  linia  deschisă.  Frânarul  din
      şi,  într’un  ungher  al  gării,  observară  trupul  strivit  al   vagonul  din  urmă  al  trenului  povoral  a  fost  strivit  cu
      frânarului,  care  a  rămas  mort  pe  loc,  în  clipa  fatalului   totul  de  locomotiva  acceleratului;  mai  sunt  câţiva  ră­
      carambol.                                            niţi  dintre  cari  unii  foarte  grav.  „ D i n   n o r o c i r e   —
           Era  un  biet  muncitor  sărac,  lăsând  în  urmă-i  o   concludau  toate  jurnalele,  într’un  singur  glas  —  prin­
      văduvă şi trei orfani.                               ţului  X.,  care  călătoriâ  cu  acelaş  tren,  nu  i  se  întâm­
                                                           plase nimic".
           Glasul  lor  era  tot  mai  scoborât,  nevestele  prin­                   *
                                                                                    * *
      seră  a  plânge  dela  o  vreme,  şi  bărbaţii  încă  îşi  du­
      ceau,  din  când  în  când,  mânile  la  ochi;  mânile  lor   Călătorul  izbi  înfuriat  jurnalele.  Aceste  două  cu-
      înăsprite  de  muncă  şi  ger,  ce  miroseau  a  petrol  şi  a   vintre  stupide  —  „din  norocire",  -  îl  scoaseră  din
      cărbuni...                                           sărite.
                                                                Care  va  să  zică:  s-au  ciocnit  două  trenuri,  a
           Nu  mai  vorbeau  acum  nimic.  Observai  însă  a-
      ceeaş  mâhnire  pe  feţele  lor  supte  —  şi  gândurile  lor   rămas  un  biet  frânar  mort,  s-au  rănit  grav  alţi  zece
      se  concentrau,  fără  îndoială,  asupra  aceleaşi  imagini   călători  şi  jurnalele  constată,  într’o  armonie  perfectă,
                                                           că  prinţului  ~X  din  norocire  nu  i  s-a  întâmplat  nici
      sfâşietoare.  Cine  ştie,  care  din  ei  va  muri  tot  aşa,  de
      o moarte năprasnică 1 Azi ori mâne, indiferenţi Dar nu   cel mai mai mic deranj.
      ştie  nimeni  clipa,  când  nevasta  şi  copilaşii  îl  vor  aş­  Pentru  ce  vorba  asta  de  linguşire  proastă-când
      tepta  până  târziu  cu  cina  şi  el  va  zăcea,  strivit  între   e  vorba  de  o  mare  nenorocire,  ce  lasă  pe  drumuri  o
                                                           văduvă  cu  trei  copii  şi  ţintueşte  de  patul  spitalului
      ţăndurile  vagoanelor  prăbuşite...  Şi  cei  de  acasă  vor
                                                           atâţia  oameni,  cari  cine  ştie  de  se  vor  mai  ridică
      aştepta  zadarnic,  vor  gustâ,  pe  apucate,  câteva  bucă-
      turi,  pe  urmă  se  vor  întinde  în  aşternut.  Copilaşii  vor   citovi vreodată ?
      adurmî,  în  dulcea  inconştienţă  a  vârstei  lor,  dar  ne­  Ajunge  tămâierea  asta  în  decursul  vieţii,  ce  mai
                                                           e  lipsă  ca  oamenii  să  o  repete  şi  în  clipa  grozavă  a
      vasta  va  veghiâ  cu  ochii  căscaţi  în  întuneric,  cu  pre­
                                                           unei  nenorociri  mari,  ce  nu  cunoaşte  deosebirile  ierar­
      simţirea nenorocirei, ce trebue să vină.
                                                           hiei noastre moderne?...
           Plângeau  încet;  un  plâns  neputincios  al  omului,   In  faţa  nenorocirii,  în  faţa  morţii  —  ales  când
      ce  nu  se  poate  împotrivi  soartei  nemiloase:  mai  cu­  moartea  e  năpraznică  —  e  de  prisos,  să  mai  faci
     rând sau mai târziu îl va ajunge din urmă.
                              *                            complimente  de  vigoare,  să-ţi  iai  zimbetul  oficios  şi
                             * *                           să-ţi îndoi spinarea elastică...
          Un  călător,  martor  involuntar  al  acestui  tablou   E stupid!
     sfâşietor,  înţelese,  dela  început  situaţia  şi  vroi  să  se   De  sigur,  nimeni  nu  se  bucură,  dacă  prinţul  X
     amestece şi el în vorbă.                              şi-ar fi rănit măcar unghia dela degetul cel mic, sau

                                                                                                                131
   1   2   3   4   5   6   7   8