Page 6 - 1913-09

„Scârbosul dracului. Potaie afurisită. Parc’ai fi cunoscut vechiu par’că. Şi uite, pentru el a murit fe­
o comoară". ricirea de a mai îngriji de o fiinţă neraţională. ...Alţi
Dl Bonichon roşeşte turburat. câni i se plimbă pe dinainte legaţi de botişor. Şi dl
Rip îşi vâră botul în canalul murdar şi începe Bonichon simţeşte, că părerea de rău se schimbă cu
să beâ. încetul în remuşcări sufleteşti.
Dl Bonichon aşteaptă liniştit, apoi îl cheamă flue- Şi în vreme ce, fără să se cugete, înaintează aşa
rând. Şi Rip sare prietineşte pe el, şi-l umple de no­ mereu, se trezeşte iarăş, fără de veste, înaintea grădinii
roi, cu labele întinate. Tuilleri. Fără de veste? Sigur. Căci n-are nimic de
„Măăă... asta tot îi porcărie, — gândeşte dl Bo­ căutat în grădina asta şi numai instinctul tainic, in­
nichon, curăţindu-şi haina. — De câteva luni mereu îmi stinctul, ce face pe criminal să se rentoarcă la locul
face neplăceri cânele ăsta. Nevastă-mea-i nervoasă şi i faptei sale, l-a adus aici.
s-a înăcrit sufletul. Portăreasa, care-mi purtă respectul, Dl Bonichon se opreşte cu ochii ţintă înainte.
îmi primeşte scrisorile şi nu mi le dă la vreme. încât Inima lui bătrână începe să bată cu putere. Oare de
despre Rip, cu siguranţă nu-i copou, căci cu ocazia ce-i colo aşa ’mbulzeală ? Ce-or vreâ băeţii ceia, adu­
festivităţii vânătorilor, mi se vârîse sub pat de frică. naţi grămadă ? Şi oare ce târâie după el, păzitorul
De păzit casa încă nu-i bun, că de ’ncepe să latre,
cela gras şi roşcovan ?
îl ia nevastă-mea la buchi: „Rip face zgomot, lui Rip
Dl Bonichon e silit să se razime de-un arbore.
nu-i place curăţenia, Rip e hâlbav..." Acela-i Rip, noroios, murdar, zgulit, iar păzitorul
Aşa îşi ţese gândurile dl Bonichon, în vreme
îl trage spre îngrăditură şi-l leagă.
ce ajunge pe bulevardul Saint-Michel; privirea-i însă
Băeţii chiuesc şi sar de bucurie.
urmăreşte, cu dragoste, pe Rip, care aleargă departe
„Nu vă ’mbulziţi", se răsteşte la ei, ursuz, pă­
înaintea lui, se opreşte, apoi deodată o ia alergând
zitorul.
spre el, strecurându-se printre picioarele trecătorilor.
De gardul zăbrelit e mai legat un căţeluş, o vişlă
Dl Bonichon simte că trebue să fie tare de în­ albă, miţoasă, ce stă tolănită pe prund şi se prăjeşte
ger. Ca om de cuvânt, dupăce şi-a luat asupră-şi sar­
la soare.
cina, nu-i iertat să fie sentimental.
Rip o miroasă şi cască ochii, vişla se scoală, mi­
„Totdeauna am fost sentimental, chiar şi nevastă- roasă şi ea pe Rip şi-l priveşte mută.
mea zice că-s boul lui Dumnezeu", gândeşte domnul
Dar Rip nu se lasă în voia sorţii. Se ridică în
Bonichon.
Se apropie de grădina Tuilleri. Dl Bonichon îşi două labe şi umple văzduhul cu urlete disperate, po-
încreţeşte fruntea, îşi muşcă buzele, suspină şi... dacă nos al nevinovăţiei lui.
ar putea să aibă linişte sufletească, ar vreâ ca afacerea Dl Bonichon nu se mai poate înfrâna. înaintează
din paşi şi... flueră.
să fie încununată de succes. Flueră după Rip, care vine
Păzitorul se întocrce, căci aude horcăeli înăduşite.
sărind. Se pleacă la el, îi ia baierul dela gât, îl sărută
Rip urlă, limba i se bălăbăneşte din gură, ochii îi ard
colea pe urece, şi Rip, recunoscător, îi linge mânile. şi tot trupul îi tremură, în vremece se luptă cu ştrean­
Dl Bonichon intră în grădină. Se aşează pe cea
dintâi bancă, şi-şi deschide gazeta. gul, ce-1 ţintueşte de grilaj şi-i strânge gâtul.
Rip se tolăneşte înaintea stăpânului şi-i bagă ’n Păzitorul înţelege situaţia. Se ’ncruntă şi pleacă
spre dl Bonichon.
seamă toate mişcările. Nu mai are cordeluţa, zgarda.
„A ’mneatale-i câinele ăsta ?
Ce-o însemnă asta ? Libertate ? Rip ? Să-şi fie el stăpân şi
domnul grădinii acesteia ? Şi dl Bonichon e adâncit în — Da. Ăsta-i Rip.
cetit, nu-1 opreşte dela nimic, nu-i strigă: „Rip, nu-i — Unde-i zgarda?"
iertat?" Doamne sfinte! Rip îi zmintit de bucurie. O Dl Bonichon roşeşte şi scoate zgarda cânelui din
buzunar.
ia prin iarba grasă, bogată, se tăvăleşte prin ea, se
Păzitorul scoate carnetul.
învârteşte după coadă, se răpede după vrăbii, răsco­
„Am să v’arăt. Vă rog numele, locuinţa".
leşte un strat de flori, latră după o doamnă bătrână
şi-i atacă căţeluşul. Se face o gălăgie de — mai mare Puţin îi pasă însă domnului Bonichon de neplă­
dragul... Doi păzitori, galonaţi, grăbesc într’acolo ges­ cerile acestea. Rip, scăpat, schelăind de bucurie, se
ticulând nervoşi. gudură pe lângă el şi hămăieşte.
Dl Bonichon însă, galbin ca moartea, se şterge „Azi o să capete hingherul cu unul mai puţin,
pe furiş, iese din grădină şi se urcă în cel dintâiu — grăieşte păzitorul.
tramvai ce-i stă în cale. — Hingherul ?“
In faţa gării Saint-Lazare, se dă jos. Trebue să Pe dl Bonichon îl iau ferbinţeli şi sufletul i se
meargă acasă. umple de plăcere, că a făcut o faptă bună. Şi deodată
Dl Bonichon se bălăbăneşte încet pe strada plină se pomeneşte, că ceva cald în atinge mâna.
de lume. Trist şi melancolic. Ii lipseşte ceva... se simte Vişla cea albă îl priveşte ferbinte, tremurând, se
aşa de pustiu în lumea asta. Cât ce ajunge în vr’un loc ridică şi începe, să-i lingă mâna cu limba ei mititică,
mai zgomotos, se pomeneşte că flueră şi aşteaptă un trandafirie.