Page 6 - 1913-11

— Domnişoară — zise el sfios — vreau să ’ntn
numai... e aşa vreme frumoasă... să nu ieşim puţin îi
preună la preumblare ?
Elisabeta privi spre el şi zimbi:
— Mulţumesc, că te gândeşti şi la mine. Foar
bucuros.
*
Şedeau pe-o grămadă de petri şi priviau câr
pul scăldat în lumină de soare.
— De ce crezi dta — Elisabeta vorbeâ încet
cu grije, ca despre un lucru de mare însămnătate, -
de ce crezi dta, că ai să mori în tinereţe?
— Nu cred — răspunse el — o ştiu.
— O ştii ? şi-l privi cu băgare de seamă. Cui
poţi s’o ştii asta ?
— Nu, nu crezi ?
— Nu.
O clipă tăcură amândoi.
Pe fată o cuprinse deodată o agitaţie nervoasi
Peste faţă îi trecu o umbră întunecată şi colţul buzt
începu să-i tremure.
— Vrei să ne rămăşim — rosti tânărul iară şi ’
glasul lui tremură par’că ceva, ce păreâ a spune, c
ţine foarte mult la răspunsul fetii.
Elisabeta nu ştiâ ce să răspundă. O supără toat
Căpitanul Scott, care s-a prăpădit în drumul său spre convorbirea aceasta, dar erâ şi curioasă.
polul sudic.
El repetă întrebarea şi continuă:
— Zău, mi-ar face mare plăcere, dacă şi mai de­ — înainte de ce se vor împlini trei ani, am s,
parte ar ţineâ acasă probele. mor. Vino să ne rămăşim. — Tonul lui se schimbă acun
Şi Elisabeta din clipa aceasta ţineâ iarăş acasă deodată. — Poate voi trăi numai pentru aceea şi atâta
probele. ca să câştigi dumniata. — Vocea lui acum răsună na
* tural, ca şi când ar vorbi de-un lucru, ce nu-1 intere
Niciodată nu şi-a văzut de cântec cu mai multă sează. — Dacă pierd rămăşagul, atunci... atunci am si
dragoste, cu mai multă mândrie şi cu mai multe iluzii, te iau de nevastă — şi acum începu să râdă.
decât acum. Conştiinţa aceea sigură, că în odaia vecină Elisabeta simţi deodată aşa, ca şi cum toate a
e un bărbat, care o ascultă cu dragoste, o făceâ feri­ cestea ar fi numai glume. Vorbele din urmă ale tână
cită. Şi în cealaltă odaie stâ într’asta tânărul şi ascultă
lăcrimând.
Câteodată se întâlneau în antişambră, schimbau
câteva vorbe zăpăcite, până ce tânărul o ’ntrebă, de
nu cunoaşte piesa „Valea“, că el crede c’a scris’o
Schubert.
— „Valea ?“ Nu, regret, pe aceea n’o cunosc.
Tânărul îi cumpără notele îndată şi i le trimise
acasă. Ca să le ducă el însuş, nu aveâ destul curaj.
Aşa trecură câteva săptămâni şi nu se mai gân-
deâ, ca să se mute. Erâ fericit, cum nu fusese niciodată
până acum şi rosteâ beat de fericire:
— Cântă, Elisabeto, cântă, să-ţi aud glasul dulce,
care-mi aduce atâta linişte. Dacă tu cânţi, îmi uit şi
de aceea, că trebue să mor.
Pe când începu să se desprimăvereze, obişnuiră
să stee adeseori la taifas. Câteodată stăpâna îl chemâ
să treacă în odaia lor şi atunci Elisabeta cântâ.
Uneori plecau deodată de-acasă şi el o petreceâ prin Tronul lui Ismail, care aparţine bogăţiilor coroanei turceşti şi
câteva străzi. Odată când stâ în balcon, Elisabeta toc­ care a fost vândut cu 50 milioane mărci, ca să se acopere spe­
sele reclamate de actualul războiu balcanic. Tronul e bătut din
mai stâ în fereastră. aur masiv şi e decorat cu o mulţime de petri scumpe.