Page 7 - 1913-11

Căpitanul Scott şi ceata sa, cu care a pornit să descopere polul sudic.

ului însă o ’nveseliră şi pe ea şi începu să râdă, mai dreptul în odaia Elisabetei şi fără să-i zică o vorbă s-a
:gomotos, decât el. aşezat lângă ea.
— Şi de câştig-i dumniata ? întrebă râzând mereu. Mânele ei zăceau pe pept, ca doui porumbei albi.
— De câştig eu...? Hm. Dacă eu câştig, atunci Tăcerea începea să devină chinuitoare, când tânărul
>ă-mi aduci o cunună pe mormânt. grăi cu glas forţat.
După asta începură iarăş să râdă amândoi. Fata — Ştii ce, domnişoară Elisabeto ? Cred, că... voiu
însă se făcu apoi deodată serioasă. Câtăva vreme mai perde rămăşagul! — şi ieşi iară... fără să salute.
şezură lâng’olaltă privind tăcuţi câmpia. Pe stradă, cum vântul adia alene peste faţaHui,
* începu să-şi facă reproşuri.
— Sunt un necioplit. Trebuia să înghenunchiez
Din ziua aceasta fata fu cuprinsă de-o teamă in-
înaintea ei, să-i sărut mânile şi... să-i cer mâna. Dar,
cunoştientă. Ce vrea cu ea ? Şi-a bătut oare joc ? Din
ochii lui, din privirea lui nu a înţeles nimic. Asta o dacă sunt atât de fricos.
Se bucură aproape, că putu să rostească cuvin­
făcea să fie şi mai neliniştită. începu să-l încunjoare şi
tele acestea:
petrecea ceasuri întregi fără să zică o vorbă, închisă
— Sunt fricos.
în odaie. Intr’o înainte de amează se trezi, că cineva
Acum zimbiâ. Intră într’o cafenea, ceru hârtie,
îi bate în uşe. Şi inima încetă să-i mai bată.
condeiu şi cerneală şi începu să scrie:
— Azi încă n’ai ţinut probă — strigă din odaia
„Elisabeto! Nu pot zice altceva, decât atât: Tu
vecină tânărul. — Tot aştept, ca să începi.
ai câştigat rămăşaguT...
Se ridică şi s’apropie de pian. După câteva In­ Şi trimise grabnic scrisoarea Elisabetei.
tonării începu să cânte o melodie tristă. Cântând îi
Trad. de Radu Mărgean.
veni siguranţa. Caută notele vechi şi cânta cu putere
şi cu linişte. Luă şi „Va!ea“. Cântă strofa dintâiu, dar
aci vocea i se opri deodată, ca şi când s’ar rupe, ca
o ramură tânără, care nu biruie greutatea fructelor sale (Doamnă
— şi căzu plângând pe pian.
E toamnă, toamnă. Frunza veştezită
Tânărul stâ tăcut în odaia lui. Auziâ, că fata Şi-a început cântarea dureroasă
plânge şi simţiâ, că el, singur el poartă vina pentru asta. Şi-un vânt nătâng îmi plânge la ferestre
Nu mai putu să suporte starea aceasta şi porni Povestea tristă-a zilelor frumoase...
de-acasă. Alergă pe străzi, ca omul, care se caută pe
— O, unde-s azi cântările duioase?...
sine însuş şi nu ştie unde să se găsească. Colindă fără
•
de ţintă, fără de putere, până ce dela o vreme se li­
Cum stau la geam privind mărunta ploaie
nişti totuş.
Cernându-se pe flori în agonie,
— Ce-am făcut? se întrebă. — Am făcut ceva
Simţesc în pept un gol cum creşte ’ntruna
rău, de începu să plângă deodată ? Şi acum i se lu­
Şi cântecele triste cum învie...
mină în cap: — am supărat-o, că am strigat la ea.
Glasul meu poruncitor a supărat-o. — O, suflete, durerea-ţi cine-o ştie?
Abia spre sară s’a reîntors acasă, a întrat dea- LIV IA REBREANU
167