Page 11 - 1913-12

Holofern zise, dus pe gânduri: Nabuzar îl împinse cu atâta putere, încât nebunul
— Soldaţii nu trebue se aibă inimă. Ei sunt unelte se prăbuşi.
nai, maşini de luptă, ce ucid şi se opresc, la comandă, — Cară-te!
armată să n’aibă decât o singură inimă: aceea a El se ridică şi strigă răguşit:
mandantului. Asta e de ajuns... — Toţi demonii să se năpustească în sufletul tău.
Soldaţii legară cadavrul lui Ieroboam de osia căruţii. Să n’ai noroc niciodată! Ascultă-mă, zeule Samas: să-l
Thartan isbucni şi el: omori mâne, prin mâna lui Salatiel!
— E o faptă josnică!
Nabuzar se întoarse, ca să astupe gura nebunului,
Apoi se întoarse, salută pe Holofern şi pe prin-
dar atunci s’auziră în apropiere goarnele sunând jalnic,
>i, şi plecă.
ca la înmormântare.
Şi plecară cu toţii împreună cu Holofern, ca să
— Ce este ?
vadă umilirea jalnică a lui Ieroboam. Se opriră a-
Priviră cu toţii într’acolo. Un sol veniâ în goană.
oape, să vorbească. Holofern încă eră între ei; eră
— Vine o deputăţie.
un cap mai înalt.
— De unde ?
Nabuzar se plimbă îngâmfat în jurul căruţei, cu
— Din Betulia.
îşi mari. Soldaţii isprăviseră cu lucrul şi el grăbi, să
Nabuzar, vroind să se urce în căruţă, ridică
urce. Dar Bilbo îi tăie calea.
din umeri:
— Află, că e o nelegiuire! — strigă el cu glas
— Ce-mi pasă!
brător de agitare. Ochii lui se învârteau înfuriaţi, în-
Holofern îi strigă:
it Nabuzar începu să rădă. — Opreşte-te, Nabuzar! Aşteaptă puţin...
— Ce vrei ? — întrebă Nabuzar.
— De ce vrei să târeşti pe acest biet mort ? Nabuzar bombăni şi se opri, încrucişându-şi bra­
— Şi de ce să nu-1 târesc? ţele. Eră ca o statue a îngâmfării.
— Pentrucă mă doare... Eu ţi-am dat sfatul, care Holofern făcu semn principilor, să se retragă în
fost fatal pentru acest erou. Eu l-am omorât, cu pu- corturi, rămânând numai cu puţini lângă el.
;rea ta. Mă mustră puţin conştiinţa şi aş vrea... Goarnele betuliene răsunau tot mai aproape:
— Feri din cale — strigă Nabuzar îngâmfat. — Tra-ta-ta...
— .... aş vrea, să împiedic umilirea lui, ca astfel... Holofern privea crunt înainte, cu fruntea îngân­
Nabuzar îl dete la o parte şi voi să urce. Dar durată. Se gândiâ, poate, la ce vrea să tălmăcească
»ilbo îl prinse de braţ: tânguirea goarnelor...
— Nu te las! — urmează —

O

-LORI DE-O ZI de unde provine. Dela o vreme în­ acestui fluviu, prietin al copilăriei
cepui să închid alene ochii şi pri- mele, ochii mi se perdură în susul
viam printre gene cum pe dinaintea lui, sărind de pe spumă pe spumă
mea aleargă colinele şi vâlcelele, şi rămânând pironiţi în nemărginire.
n bătaia soarelui...
oferind mereu altă şi altă privelişte Prin suflet mi-a trecut ca o fulge­
Mă trântii în trăsură alăturea de ochiului însetat de variaţii. Pe-o rare toată viaţa de copil, când bă-
jrietinul, care mă învitase într’una grămadă de piatră un ţăran cu ne­ lăciam prin băltoacele lui, şi printre
iin zilele acestea splendide de pri- vasta izbeau cu ciocanul în peatra gene cercă să mi se furişeze o la­
năvară, să facem o plimbare la soare. alburie, cătând s-o sfarme ’n bu­ crimă pentru anii aceia, cari îmi par
Dupăce îmi aprinsei o ţigaretă căţi, iar într’o grădină un român azi un vis, ce l-am fost trăit aievea
ji-mi încheiai nasturii dela pardisiu, chipeş ciupea nişte pomi, în vreme cândva, de demult. Şi cum lacrima
trăsura porni în trap pe pavajul stră­ ce o droaie de copilaşi murdari nu putea să străbată, mă ardea în
zii şi peste câteva minute casele mu- alergau desculţi pe pământul umed suflet ceva şi murmurai aşa ’n ne-
cigăite, cu pereţii stricaţi şi dărăpă­ încă. La tulpina unui măr dur- ştira versurile acelea, pe cari mi le
naţi se perdură dinaintea privirii mele miâ cu faţa în bătaia soarelui un cânta mama în copilărie, sărutân-
dornice de lumină. Înaintam domol flăcăiandru voinic, şi o rază juca du-mi fruntea:
pe drumul de ţară prăfuit, ca ’n zi­ ştrengăreşte pe fruntea lui senină şi „Murăş, Murăş, apă lină,
lele seci de vară, şi ’mi purtam ochii acoperită de câteva plete galbene de Cin’ te beâ rău se ’nstrăină".
peste culmile pădurilor desfrunzite, păr. Alăturea de noi mergea matca Nu ştia pe-atunci sărmana mea
în vremece căldura gâdilitoare a soa­ tulbure a Murăşului şi pe mijlocul mamă, că odată şi odată voiu lă­
relui mi se furişă prin pardisiu, stră­ lui curgea o pânză fără de sfârşit crima, aducându-mi aminte de cân­
bătând încet, alene, enervant prin de spumă albă, curată, în care soa- tecul ei duios...
toate încheieturile şi picurându-mi rele-şi reflecta lumina argintie, ca Trecuţi peste Murăş trăsura a-
în suflet plăcerea aceea, pe care o într’o oglindă. Când m-am văzut în lergă mai repede pe sub dâlma unui
simţeşti fără să-ţi poţi da seama că brodul, care ne trecea peste alvia deal cu podgorii şi soarele băteâ a-