Page 8 - 1913-12

suori, trecându-i domol-domol în scânteile agere ale încinsă de flăcări, sub crucea pieptului larg, desfăcut...
ochilor, aşa, că întâmplător, dacă în clipa aceea i-ai fi Povestiâ cu grai scăzut, domol, — aci viforos, crâm­
stat în faţa, cu neputinţă să nu te întrebi: „Ce-o fi peie întregi din vieaţa de „centralist", de mai târziu
având părintele" ?.. Şi părintele asta o ştiâ, şi ca o apă — suferinţe experiate, contimporane — şi mâna-i cădeâ
dulce îi aluneca a doua undă de mulţămire, prin toate grea pe ţevea tivită cu verigi de aramă.
încheieturile: Ionică asculta şi în mintea lui, fiecare propoziţie
...„Să luaţi pildă dela noi, pildă, băieţilor"... cu imaginea fotografată, luă proporţii uriaşe, nelămurite...
Lămurit îşi vedeâ atunci avântul tinereţii de-odi- Ca sub lumina unui fulger, văzu silueta puternică a pă­
nioară, ca ’n jocul magic a unor raze chinematografice... rintelui Viron, în vârtejul viforelor, cu pletele ’n vânt
„Căci, în întreg- Seminarul, nu erâ colţ tăinuit, prin bobitu­ — şi alese avântul de-o clipă al acestui suflet mare,
rile coridoarelor, care să nu le cunoască flăcările avântului cuvântător în crâmpeie de baladă ori gesturi reîncheiate,
de tineri, pe vremea aceea... La g-eamuri veniâ arar ecourile cărora prinse, ca sub cupola unui clopot, îţi
vreo undă mai bogată în clocotele şi întrecerile străzi­ dau să-l înţelegi aşa de bine...
lor de capitală... Erâ mai ales unul, coleg popistaş, de Tăcură...
cătrăTatra, un fecior bălan neastâmpărat, fără slăbire din Intr’o odaie de-alături se porni înţelesul unor paşi;
veşnicile şicane, nutrit la spate de bunătatea termome- un chibrit aprins îşi ţâşni văpaia îndrăsneaţă, stângân-
trică a tovarăşilor de-un soiu cu el, — din pricina asta, du-se repede; cel de-al doilea însă îşi resfăţă lumina
nu odată rândurile li-s’au limpezit în două... larg, pe păretele din faţă, ca flacăra unui foc benga-
In grădină, zăduf, să te înăbuşească nu alta, prin lic — şi-o mână mică, înmănuşată îl întinse fitilului de
undele căreia fiinţa rondurilor de garoafe, pătrundeâ lampă, cu abajurul violet...
în fire lungi-lungi de parfum... Şi dupăamiaza aceea Dispărând în întunerecul odăii vecine, într’un foş­
de primăvară târzie, i-a rămas pe vieaţa întreagă... net de rochii, repede întorcându-se apoi, — Neli îm-
Parcă... uite, vede şi-acum limpede, cum s’au privit prăştiă un chicotit subţire, fin — la fel cu clinchetul unui
odată, cu ochii scânteietori, de-o otravă necunoscută — păhărel de argint.
şi braţul lui Negru, s’a ridicat ca un vifor sugrumat, Părintele făcu o mişcare spre Ionică:
prăbuşindu-se într’un chiot voinic... Ce-a mai fost pe „Au venit...
urmă, îl cuprinde totdeauna, ca o imagine urâtă..." — Da. Şi-mi pare aşa de bine; în urmă mă voiu
Din spre râul străjuit de plopi şi fântâna cu cum­ depărta şi eu liniştit... am cam întârziat..." Ionică rosti
pănă veniau chiote de copilaşi veseli, printre picurături vorbele astea cu un fel de sforţare chiar; a vrut să
de talangă, iar sus-sus, în aretul văzduhului undeva, au plece cu mult înainte, dar părintele tot deatâtea ori
prins să ţipe glasurile subţiri a unor paseri... îşi slobozi mâna puternică pe umărul lui: „Nu se poate,
Părintele se sprijini într’un cot: mai aştepţi, până pustiesc tutunul din pipă, sosesc..."
„Şi te duci, te duci Ionică!.." Voia cu orice preţ să-i vadă pe Neli. „Să vezi ce hoaţă
— Mâne. s-a făcut în „Internat"; curată ştrengăriţă de oraş mare.
Ceva tainic în sine, ceva mistic, a avut schimbul — Cum? Cinezi la noi!
ăsta de vorbe, printre pulberea cărora, un lucru nu-1 — A-a-a, domnul Ionică, — mama, Ionică la noi!“
înţelegea Ionică: ce-or fi vrând arar căutăturile duioase, Ionică se întoarse încurcat şi încercă mănunchiul
scânteietoare ale părintelui Viron? unei scuze împrovizate... Glasul lui însă, atins uşor pe
...Ci, târziu, când sub argintul de stele şi adierile umăr, de-o mânuţă moale, se pierdu curând în ciripirile
răcoroase, parfumate ale miresmelor de seară, glasul de-argint ale „hoaţei"...
părintelui cuvântă, lui Ionică i se păru că visează... „Ce rar vine pe la noi, tată! Vezi, nu-i aşa, că
„Acolo, Ionică, s’adună alumni din ţara întreagă, mâne pleci şi abia azi te-abaţi pe-aici!..." repede apoi
crescuţi, partea cea mai mare, decum se ardică din dispăru în umbra frăgarului.
poale, prin seminare vlădiceşti, de-a lor... Călugări albi, Sulegetă, sprintenă, c-o mişcare de pisică, vântu-
laţi în ceafă şi înrăiţi la inimă, îi cresc... Ci, asta-i bună rându-şi vălul parfumat, — ajunse în bătaia razelor de
pentru tine; înc’alte, poate îmi vei căută paşii... Nu-i lampă, „hoaţa" păru aşa de frumoasă, încât părintele
aşa?" Şi părintele făcu o mişcare, par’c’ar fi vrut să şi Ionică instinctiv, rămaseră pe-o clipă în tăcere, pe
râdă din întreg sufletul. urma ei, ca supuşi de-o putere necunoscută.
„Oricât m’aş opinti, n-aş putea să-ţi arăt conturul
fidel al viforilor, cari au dat peste noi, în patru ani de Ajuns în uliţa pustie, luminată de-o lună albă,
„centralist". Poate s’au mai schimbat vremile de-atunci, Ionică îşi strânse pardesiul mai aproape, călcând mai
dar nu cred!...“ — adause, scoţând două guri de fum cu inimă... Firele de lumină târzii, strecurate prin gea­
gros prin ţeava lungă, cu verigi de aramă, într’un gest mul cine ştie cărei ferestre, păreau tot atâtea junghiuri
acru, din faţa întreagă, par’c’ar avea o vedenie urâtă... lungi-lungi, de aur, împlântate în cutea întunerecului;
...Părintele aveâ un glas, ca de metal armonios; puful vântului se ’nfiorâ arar în adieri domoale şi pe
iar dacă erai cu băgare de seamă, puteai înţelege cu­ vale s-auziau hodorogirile unui cărucean, pe petruirea
rând, că nu numai nuansele unor vorbe, dar şi fiecare drumului de ţară, îndemnat de glasul unui cântec fre­
mişcare par’că — îi trădau fiinţa unei inimi, încă bine donat printre dinţi.