Page 6 - 1913-13
P. 6

legat  de  car.  Un  geamăt  înăbuşit  le  scăpă,  fără  voe.  vedeau  cu  toţii,  în  jalea  ei  fără  margini.  Faţa  ei  erâ
            Debora  ţipă  şi  voi  să  se  arunce  asupra  cadavrului,  dar  mai  albă,  ca  hainele  de  doliu,  buzele  ei  tremurau,  ca
            Boaz  o  reţinu.  Eră  o  tăcere  de  moarte;  feţele  tuturora  două foi veştede... Tremura ca în friguri şi vorbiâ aiurea:
            reoglindiau oroare. Nabuzar urmă, neînduplecat:            —  A fost logodnicul meu... Dacă nu te înduplecă
                 —  Ieroboam,  ori  cum  se  numeşte...  m’a  inzultat  rugămintea  acestui  nobil  moşneag;  dacă  nu  te  capti­
            aşa  de  adânc,  încât  nu-mi  pot  suprima  răzbunarea.  Ca  vează  nici  aurul;  pleacă-te  în  faţa  umilirii  şi  a  durerii
            să  mă  împac,  va  trebui  să-l  târăsc  în  urma  carului.  Şi-l  mele fără margini... Redă-mi-l redă-mi-1...
            voi târî.                                                  Nabuzar  nu  răspunse  şi  faţa  lui  nu  reoglindâ  nici
                 Ochii  îi  scânteiau;  glasul  lui  era  rece,  şi  se  sim-  o  emoţie.  Debora  începu  să-şi  frângă  mânile  şi  plângeâ
            ţiâ cum tremură în el o mânie de moarte.              cu hohot:
                 —  îl  voi  târî!  —  repetă  fără  îndurare  şi  privi  în   —  Vai,  nu  îl  târî...  capul  lui  frumos  se  va  strivi
            faţa  moşneagului  amărât.  Ochii  îi  scânteiau,  ca  aceia  a  de  stâncile  dure...  scumpele  lui  plete  buclate  vor  fi
            unei paseri de pradă...                               smulse de spini... se vor murdări de pulbere şi de sânge...
                 Gotoniel prinse să-l roage:                      In numele milei, te rog redă-mi-1 pe scumpul meu mort...
                 —  Opreşte-ţi  mânia,  suflet  turburat.  Răzbunarea   Bilbo  îşi  întoarse  capul;  plângeâ.  Faţa  lui  Holo­
            nu poate atinge pe cei morţi...                       fern  erâ  agitată.  El  priviâ  cu  ochii  lui  de  vultur  când
                 Nabuzar clătină din cap, neînduplecat.           la  fată,  când  la  Nabuzar.  Şi  fecioara  îşi  frângea  mânile
                 —  Priveşte-ne...  înţelege  jalea  noastră  fără  mar­  întruna, jeluindu-se cu tânguire multă:
            gini... Priveşte-ne...                                     —  In  faţa  ta  se  sbate  inima  tuturor  femeilor  din
                 Nabuzar răspunse, cu glas cavernos:              lume... Şi milioane de femei...
                 —  Nu  mă  pot  uită  la  voi.  Nu  vă  pot  compătimi.   Glasul i se năbuşi. Apoi începu să îngâne iar cu­
            Vă uresc, şi vă despreţuesc. N’am nici o milă pentru ovrei...  vinte asiriene, cu buzele palide:
                 Şi  se  uită  la  ei,  cu  ochii  aprinşi  ai  unei  paseri   —  Şi  pe  tine  te-au  iubit  şi  te  iubesc  alţii...  şi  te
            răpitoare, ce se aruncă asupra unui stârv.            rog în numele celor ce te iubesc, nu-mi refuză cadavrul
                 Boaz  cel  cu  părul  roş  răspunse  cutezător,  cu  logodnicului...
            glas ridicat:                                              Se  târî  spre  el,  să-i  sărute  sandalele.  Nabuzar  se
                 —  Suntem trimişi!                               întoarse în altă parte şi zise:
                 —  Ei şi ? — întrebă Nabuzar, pe acelaş ton, um-      —  Pe mine nu mă iubeşte nimeni...
            flându-şi îmgâmfat pieptul lui de voinic.                  Comandanţii prinseră să murmure; Holofern le
                 Cel  cu  părul  roş  îşi  întinse  braţul,  într’un  gest  impuse  tăcere.  Ochii  lui  străluciau  ca  jăraticul.  El  se
            oratoric:                                             apropie de fată şi îi zise liniştit:
                 —  Ei  şi  ?  —  Asta  e.  Bunăcuviinţa  te  opreşte,  să   —  Scoală, fetico, şi ia-ţi mortul iubit.
            cutezi a vorbi aşa cu trimişii.                            Debora se ridică.
                 Nabuzar spuse sfidător:                               Dar nu se puteâ mişcă şi nu-şi puteâ descleştâ gura.
                 —  Ce-mi pasă. Apoi se întoarse. Holofern clătină     Nabuzar  rămăsese  şi  el  mut,  mirându-se  de  vorba
            din cap, în sămn de reprobare. Boaz izbucni:          lui Holofern.
                 —  Stăpâne, asta e insultă!                           Acesta îi zise cu glas adânc, răsunător:
                 Bătrânii  încercau  să-l  potolească  şi,  în  vremece   —  Ia-ţi mortul; ţi-1 dau eu. Nu trebue să dai nici
            Debora  se  uită  la  Ieroboam  cu  ochii  sticloşi,  el  râse  aur.  Du-1  şi  îngroapă-1...  boceşte-1  pe  cel  cu  pletele
            rece,  îngâmfat:  —  Insultă  ?  Daţi-mi  atunci  încă  o  pe­  buclate, căci a fost un viteaz de seamă...
            reche de săbii, să isprăvesc şi cu Salatiel...             Debora  stă  şovăitoare  neîncrezându-se  în  vorbele
                 Holofern întrerupse:                             lui Holofern.
                 Iertaţi  domnii  mei...  Nabuzar  e  om  cum  se  cade.   Nabuzar  stâ  şi  el  mut,  cu  pieptul  umflat,  ca  şi
            L’a răpit furia, dar are şi el inimă...               când  nu  ar  înţelege  vorbele  lui  Holofern.  Acesta  spuse,
                 Nabuzar îşi ridică fruntea, înţepat.             întorcându-se spre Gotoniel:
                 —  Nu dau cadavrul.                                   —  Pace vouă! Luaţi cu voi cadavrul iubit...
                 Gotoniel se rugă stăruitor:                           Nabuzar răcni ca un tigru, căruia i se ia prada:
                  —  Am  adus  aur  în  coşuri.  Primeşte-I,  viteazule,   —  Nu-1 dau!
            ca preţ de răscumpărare.                                   Holofern îl privi în tăcere, apoi zise soldaţilor:
                 —  Am aur destul, aş puteâ să cumpăr cu el toate      —  Puneţi cadavrul pe car şi duceţi-1 sub cetate.
            bogăţiile Betuliei. Nu dau cadavrul!                       Soldaţii începură să desnoade frânghiile. Nabuzar
                  Soldaţii  aduseseră  deja  coşurile  şi  le  puseseră  tremură,  şovăiâ,  dar  nu  mai  cuteză  să  spună  o  vorbă,
            aproape.                                              căci  observase  în  ochii  stăpânului  oştirilor  o  strălucire
                 —  In numele milei omeneşti, redă-ni-1!          mare, întunecată...
                 Nabuzar păşi spre car, înfuriat de cuvintele celui    Se  închină  şi  plecă  în  tăcere.  Debora  stâ  ţintuită
            cu  părul  roş.  In  clipa  aceea,  Debora  se  desprinse  din  locului,  cu  ochii  căscaţi  îngrozitor,  ca  o  încremenire  a
            mulţime şi se proşternîi în faţa lui Nabuzar:         desnădejdii.
                 —  Stăpâne...  e  logodnicul  meu...  Numai  acum  o  îşi ridică apoi mâna şi îşi apăsă tâmplele... Privi
   1   2   3   4   5   6   7   8