Page 5 - 1913-21-22

i-ne din când în când casa cu miresme de primă- „Vine Indrei... Indre-e-ei mă-ă-ă...“
iră, dând busna prin geamul spart. Obloanele de Şi tustrei, cu cămăşuţele descheiate, cu pletele
ândură învechită se izbeau des şi bârnele grele în vânt, Puişor cu un clopot, cât o căciulă la grumaz,
irăiau, scârţiau discret. — am alergat întru întâmpinarea lui Indrei...
Noi, copiii, în cămăşuţe lungi eram ghemuiţi pe Indrei îşi mândri paşii grei şi desfăcu o gură
icelul de după vatră şi ascultam cu ochii mari şi largă, de să nu se mai sfârşească:
;getul pe buze, o poveste pe care ni-o spunea mama... „Mai domol voinicilor, că mă prăpădiţi..."
prinsul luminărilor a fost trecut demult, dar la noi In mijlocul ogrăzii, sub pridvorul înalt, năpădit
casă eră tot întunerec încă — şi nouă ne plăcea de vite sălbatece, — îşi lunecă pova:a domol şi-o
ozav să stăm aşa sub bătaia flăcărilor ce-şi luau săltă odată şi scuturându-şi pălăria înfăşcă pe Puişor
•oporţii mari pe păreţii de laturi, vesel pâlpâitoare de-o mânuţă zorindu-1 spre miel:
gura vetrii călduţe... „Prinde voinice pe fratele tău Nicuşor şi să-i
Aşteptam pe tata de undeva... Şi nu mai veniâ... porţi grija..." Aşa ne-am prins tovarăşi, aşa ne-am
i, într’un târziu, am auzit o duruitură hodorogită prin cunoscut cu Nicusor...
y
ulgării ulicioarei strejuită de plopi înalţi, şi, în aceeaş La început aţinea des urechea şi stăpânit pe
ipă, căruţa noastră cu Puica înhămată straşnic, semne încă de cântecul tălăngilor în declin, pe care
insă de sfârcul meşter alui Indrei, — am zărit’o I-a auzit pentru cea din urmă dată, săltat după gru­
jm alunecă uşoară sub lumina felinarului dela poartă. mazul lui Indrei, — pornea repede-repede s’alerge spre
Mama le-a eşit în prag... vre-un colţ de livadă şi tinzând botişorul de spumă
Am auzit apoi în casa de laturi tropotituri aspre scotea un be-e-e gingaş, subţiratec... Mai târziu
e încălţăminte grele. Noi, copiii, ne-am tras lângă foarte rar.
şă şi-am ascultat strânşi la olaltă, privind pe azu- Şi nouă, copiilor ne era aşa de drag, cu zurgă­
il cheii, în urma zării de lumină. Şi-ain văzut, cum lăul la grumaz, ascuns în cănâcul de mătasă, la care
i drept cu Indrei îşi lasă forma pe părete un deget Maniţa a meşterit două zile depline. In salturi sprin­
riaş de mănuşă — de vremece tata şi-a vârît mânile tene îşi avântă picioruşele svelte, prin bătaia vântului
i căputul cel lung şi într’un clinchet de argint a alături de noi si de Manita totdeauna mai târzie în
y y
isat să lunece în buzunarul mamii un mănunchiu alergat, veşnic având năcaz cu şuviţele de pe frunte.
e chei... Şi nebănuitor trăiam atunci farmecul vieţii, pe
Uşa s’a deschis larg apoi şi tata ne-a mângâiat care n’o să-l mai trăesc în forma aceea niciodată.
e frunte... Mai pe urmă ne-a întrebat cu vorbe Ne-abăteam târziu acasă obosiţi, dornici de hodină
lajine: cu Nicuşor cu tot, care grăbit îşi cuprindea locşorul
„Vreţi voi s’aveţi un miel? Hai ?“ ştiut, lângă păcelul nostru...
Noi am rămas cu ochii mari, nedumeriţi... Eram
tăpâniţi de-o frică, căci tata eră om aspru... Ci, într’o seară tata avea oaspeţi. Eram cu toţii
„Puişor, vrei tu să ai un miel frumos, cât tine sub nucul dela fereastră... Maniţa a fost aţipit cu
e mare? căpşorul la mama în poală. Eră o lună frumoasă,
— Veau...“ muşcată de-o parte, ca de-o gură uriaşă. Adia un
Şi-am văzut pe tata, sub lumina unui sfeşnic, vânt mulcom, dulce — şi tulpina nucului, cum se
um prinde să soarbă lacom cu lingura dintr’o stra- clătină arare, păreâ bătută cu bani de aur, sub scli­
hină de marmoră... pirile luminii de lună...
...Ci, noi ceilalţi, când am înţeles de ce eră vorba, Tata tăcuse deşteptând clinchetul unui păhar
m sărit, cât ai bate în păimi, umplând casa de chiote, de-argint — când în umbra pridvorului înalt, negru,
proape să ridicăm pe tata în slavă cu masă cu tot... — apăru o mogâldeaţă cu imaginea aruncată pe pă­
...Ne-am potolit târziu cu căpşorul pe pernele reţii luminaţi de lună — şi glasul lui Indrei despică
îoi, sub cântecul crengilor de măr ce atingeau rar liniştea împetrită, misterioasă a sării aceleia de Cireşar:
eamurile cu obloanele poleite de lună, ca de-o apă „Domnule... Domnule... Nicusor a murit..."
e aur. Vorbele acestea le-a rostit Indrei cu un glas
Dimineaţa eră să nu ne mai aducem aminte de venit par’că din cine ştie ce depărtări nebănuite.
iovestea cu mielul din seara trecută. Indrei nu ştiam Grăbiţi, aninaţi de cele două părţi ale mamii,
y
nde s’o fi dus. Puişor meşteria ceva prin ieslea poeţii ne-am dus pe urma lui Indrei... Şi Nicuşor eră ţapăn,
rezind hodorogirile unui clopot răguşit de cioaie... stă nemişcat cu guriţa deschisă de par’c’ar cere ceva,
Maniţei ceva îi lipsiâ, căci s’a fost aşezat abă- cu ochişorii mici, închişi... Noi, copiii, am început să
ută sub armindenul dela poartă, privind departe, cu plângem, de vremece mama l-a pipăit, i-a ridicat
iărul despletit şi bărbia sprijinită de mânuţa albă, căpşorul căutându-i salba de dinţişori albi — şi-apoi
căldată în lumina de soare... iarăşi l-a lăsat domol în locşorul lui, cu înfrigurarea
Dar de-odată, pe cărarpa din ţintirim, am zărit, zurgălăului ascuns în cănacul dela grumaz, ce în pi-
le sub nucul nostru, pe Indrei cu un miel după căturile-i dureroase par’c’ar fi zis: Lăsaţi-1 să doarmă,
Tuinaz... ori nu vedeţi ce bine-i cade hodina?"
y