Page 3 - 1913-23

— Ai spus, că femeea aceasta îşi schimbă inima, Holofern voi să răspundă, dar Salatiel porni
ai îşi schimbă cărăbuşul culoarea aripilor. Tu ştii de spre uşă.
nă seamă că mi-e dragă şi vorba ta nu s’a putut Se mai întoarse odată spunând cu glas tremură­
eri decât la mine... tor de mânie şi ură:
— Eu am înţeles aşa: e nebun cine aleargă după — Ia seamă Holofern! Păzeşte-te! O să mă
femee, despre a cărei necredinţă s’a convins. răzbun.
— N’am dorit să te văd! — zise Iudita, ca să Holofern sări şi îşi duse mâna la sabie. Iudita
nă capăt discuţiei. ţipă şi îi prinse mâna. Săriră şi comandanţii şi îl în-
Salatiel rămase cu ochii căscaţi, fără să-i poată cunjurară pe Holofern, rugându-1 să se liniştească. Thar-
îpunde. Iudita se alipi de Holofern: tan se duse la Salatiel a cărui ochi scânteiau şi piep­
— Cuvântul tău e cea mai sfântă poruncă pen- tul îi horcăia de mânie, şi îmbrăţişându-1, îl scoase
i mine, dar totuş aş fi rămas mai bucuros în cortul din cort.
2u, căci mi-e milă de acest om, căruia eu i-am fost... Şi Salatiel încălecă pe roibul lui alb...
— ...fericirea... — întrerupse Salatiel râzând. — — urmează —
ahaha... mă compătimeşte! Decât că Salatiel nu are
>să de compătimirea nimănui, cu atât mai puţin de
ta, frumoasa mea mireasă... află...
Femeea cea frumoasă râse şi ochii ei albi strălu-
au, ca aceia ai tigrului: CUGETĂRI POSTUME
— Mireasa mea? Hahaha... eşti în rătăcire.
Salatiel îşi plecă capul şi zise: Vanitatea este un călător întârziat ce bate la poarta
— Ai dreptate... căci Salatiel nu poate avea de
sufletului omenesc. Cei slabi, dornicii de glorie, în fine
ireasă ori ce femee...
indivizii cari speră să se ridice în societate fără de
Iudita sări ca muşcată îngălbinind : muncă, vor primi cu multă dragoste şi alai pe acest
— Vai! strălucit oaspe.
Vorba cea aspră lovise, regretând din adâncul Insă oamenii de ştiinţă, filozofii şi visătorii tim­
îfletului durerea ce o cauzase nobilului Salatiel.
pului, cari urmăresc un ideal în vieaţă, nu se vor o-
Acesta continuă liniştit:
steni să deschidă măcar o poartă acestui drumeţ, te-
— Şi mai ales tu nu poţi să-mi fi mireasă, căci
mându-se să nu li se tulbure liniştea lor sufletească.
i fugit din Betulia, sub un pretext bine calculat, pă- *
isind totul ce e sfânt şi glorios, poporul şi patria ta, Mediocrităţile sunt întocmai ca tăciunii cari scot
umai ca să poţi fi a aceluia, care vrea să sugrume
fum mult, fără să încălzească şi fără să lumineze.
oporul lui Izrail. *
Holofern îşi ridică fruntea: In cartea vieţii unui om comun, paginiie cele mai
— Iubitul meu oaspe, nu ofenzâ pe această fe- număroase adese ori sunt scrise de dânsul, altele de
îee, căci e a mea... amici, cele mai puţine de peana Timpului. In cartea
— Ştiu, — răspunse el liniştit. — Tu o iubeşti şi vieţii unui cugetător, acele pagini sunt opera Timpului,
i lauzi. Eu nu, dar mă laud pe mine, că nu mai mă
căci dânsul scriind pentru omenire, uită să-şi treacă
loare nimic... numele său.
— Nu vorbi în batjocură! — zise Holofern şi frun- *
ea lui se întunecă. Ideile mari pornesc totdeauna din suflete mari.
Iudita se ridică întrebând, cu demnitatea unei Cei mici se mulţumesc să stee închişi în egoismul
egine: lor ca într’o cetate, unde nu poate pătrunde lumina
— Tu crezi, că... strălucitoare a altruizmului.
Se opri, dar Salatiel înţelese şi îi răspunse clă- Neavând nici un ideal, trăiesc fără a cunoaşte su­
inind din cap: prema fericire a vieţii, puterea şi dorinţa de a luptă
— Da, cred... pentru triumful aproapelui.
— Iţi jur că nu-i adevărat, şi chiar de ar fi, nu-ţi Vasile Conta.
>unt datoare cu nici o răspundere.
Bilbo îi priviâ pe amândoi şi înţelese, că Salatiel
iveâ dreptate...
— Nu-ţi dau voe să o batjocoreşti! Abonaţii noştri restanţieri sunt
Salatiel zimbi silit:
— Puternice stăpâne, nu-mi trece nici prin gând rugaţi ca să reînoiască abona­
işa ceva. Iată mă şi duc să nu vă mai conturb.
mentul fără amânare.
Apoi adause cu amărăciune:
— Să nu mai văd infamia ce mi-a adus-o această
emee... La revedere, bunii mei prietini!