Page 10 - 1913-24
P. 10

Călin  lăsă  sprâncenele  în  jos,  iar  peste  faţă  îi   „Vom vedea!... Să mergem de grabă..."
             trecu o umbră, ca un val de întunerec:                      Apoi mai tare:
                   „Tot el ţine moşia?!...                               „Mamă..."
                   —  Tot!" si bătrâna înecă un oftat.                   Dar Anca tocmai intră cu azima vărsând aburi
                            >
                   Li se încrucişară privirile şi gândul amândurora      „Gata masa, maică..."
             fugi iarăş la cel dus. Dar Anca îşi păstră numai de­
             cât cumpătul şi răvăci vedenia, schimbând vorba:
                   „Atunci, mă duc să dau zor mâncării. Am făcut
             azimă în ţest, cum îţi plăcea ţie...“                                    drag merit
                                                                                       cr
                   Eşi la vatră.
                   Călin îmbrăcă haina şi începu să se plimbe prin                  Dintr’o poemă: „Capitala“ —
             casă.  Vorbele  bătrânei:  „ce  câne  de  om!“  îi  deschi­
             seră şi mai mult gândul... Tot el ţine moşia!... şi tot
                                                                         Şi-acuma, pe trotuarul pe care rouă moare,
             asupritor!.. Bietul tat’sâu!... Călin scutură capul şi-şi
                                                                        Ritmez tăcerii triste ce creşte ’n jurul meu
             trecu podul palmei peste frunte. îşi rezimă coatele de
                                                                         Un cântec nou ce mâne ’n lumina dela soare
             policioara ferestrei şi lipi tâmpla de geamul umed şi
                                                                         Mă va munci ’n adâncuri şi urmări mereu...
             rece.  Stătu  mult  aşa,  când  făcu  ochii  mari,  se  de­
             schise poarta şi intrase un domn. Se duse de grabă         îl spun tăcut în noapte, şi nu-l mai am în minte,
             şi deschise uşa:                                           Dar simt c ar fi să fie şi cald şi grav şi rar, —
                   „Mincule! — isbucni fără veste.                       Un cântec, pentru care nevoia de cuvinte
                  —  Eu  Căline!“  şi  se  îmbrăţişară  cu  prietinie   Mă ’ntârzie pe semne pe chelul solitar...
             frăţească.
                                                                        Şi doar ascult... Într’însul nu-i vorba de castele,
                   Apoi tot Călin, după un timp:
                                                                        De paji, de castelane, de lotuşi şi de stele —
                   „Dar tu pe aici, dragă?!
                                                                         (Romantice motive — un stok epuizat)
                   —  Sunt medic de plasă aici, de şase luni. Am
             reşedinţa chiar în Oprişeni..."                            —  Toscinele din turnuri, azi, altă oră bat!...
                   Călin îi strânse mâna:                               Le-aud tăind în noapte cu aripi de aramă
                                                                        Douăsprezece grele bătăi sfâşietoare,
                   „Nu  mai  ne-am văzut,  de  când ai eşit  din  fa­
                                                                         Ca ’ntr’o cetate unde o ’ntreagă oaste moare,
             cultate...
                                                                        Şi-o alta, nouă, ’n locu-i toscinu-alarmei chiamăf
                   —  Aşa e! — răspunse Mincu, — am fost în Mol­
             dova doi ani, apoi în Ialomiţa; astfel ne plimbă statul...
                                                                        Şi mă cufund în noapte, iar sufletu-mi perdut,
                   —  Şi eu sunt..." dete Călin să spună. Dar prie­
                                                                             Se diluiază ’n gândul în care-am străbătut:
             tinul îi tăie vorba:
                                                                         „Nu lotuşi albi pe ape, nu paji şi nici poveşti,
                   „Ştiu, te-au numit inspector agricol; am cetit în
                                                                        Nu prinţi, şi nici bătae de lună în fereşti!...
             gazetă; felicitările mele, şi să îndeplineşti slujba să­
                                                                        Drept cadru, prins în noapte, un licurici enorm,
             nătos şi cu spor!"
                                                                        Ceasornicul ce strică zidirilor ce dorm;
                   Călin îi mulţumi, înclinând capul.
                                                                        Şi umbră, şi lumină de triste felinare
                   După mai multe vorbe aruncate în aducerea a-
                                                                        Şi ritmuri noui şi grave, bătând fără ’ncetare...
             minte a anilor petrecuţi împreună, doctorul de plasă,
                                                                        Iar suflet e mulţimea de forme ce tresar
             urmâ:
                                                                        Din noapte şi lumină fantastic şi barbar;
                   „Ştiam  că  soseşti  azi,  pentru  anchetă,  şi  de  a-
                                                                        Iar suflet e mulţimea de glasuri şi de vise
             ceea  m’am  grăbit,  să  vin,  să  te  văd  şi  mai  mult  să
                                                                        Ce se înalţă grele şi cu aripi deschise,
             te  vestesc,  că  azi,  în  răsăritul  soarelui,  tot  satul  se
                                                                        Voind ca să cuprindă cu-o ’ntindere ’nălţimea,
             răsculase".
                                                                        — Atuncea când în noapte visează greu mulţimea /“
                   Călin făcu o mişcare sfioasă şi se cutremură.
                   „Nu te speria! — îl dumeri prietinul, — întâmpla­    ...Purtând în el pe semne problemele visate
             rea  a  făcut,  ca  să  nu  fiu  eu  plecat  prin  comune  şi   E cântecul ce ’n noapte îl simt în jurul meu
             să bag de seamă, să-i liniştesc; altfel cine ştie unde     Iar mâne, în lumină, mă va munci mereu...
             ar fi ajuns lucrurile! înconjuraseră cu toţii curtea a-    îl simt cum se frământă în unde, cum îi bate
             rendaşului...  Ţin  foarte  mult  sătenii  la  mine;  le-am   Un ceas, în depărtare, largi ritmuri cadenţate, —
             spus, să aibă răgaz până azi, că soseşte inspectorul       Şi ’n întunerec, apa ce cântă şi vorbeşte
             dela Bucureşti, şi aşa s’au liniştit".                     Ce poartă şi trăeşte un suflet omenesc,
                  După o întrerupere:                                   Prin mii de guri răsuflă profund, şi omeneşte
                   „Au şi dreptate. Până în Decembrie nedişmuiţi!...    Mereu mai dese par că răsufletele cresc
             E  de  ne  mai  pomenit  cu  Albu;  nu  vrea  să  ştie  de   Cu cât mai mult se duce în noaptea nesfârşită,
             nimeni!...“                                                Ca o armată lungă, de cale obosită...
                  Călin se ridică de pe pat. Tot trupul îi tremură
             şi fierbea de nelinişte.                                                                      M. SĂULESCU
   5   6   7   8   9   10   11   12   13   14   15