Page 12 - 1913-24

pe frunte, se scula deodată şi şopti vecinelor ei cu FLOAREA BETCILIEI
glasul misterios:
„Mă prind că e o femee de familie bună căzută ROMAN DIN EPOCA ASIR0-BABIL0N1ANĂ
în mizerie, din cine ştie ce împrejurări. Ian priveşte ce DE: ŞTEFAN LÂZÂR.
mâni şi ce picioare delicate are. Şi chipul ei e un chip
TRAD. AUTORIZATĂ DE: ALEXANDRU CIURA
de femee distinsă. Toaleta pe care o poartă, cu toate
că uzată, are aerul de a fi costat mulţi bani când şi-a XXXI. - 20 -
cumpărat-o“.
Fecioara, nebunul şi adevăraţii nebuni.
La cuvintele acestea, toate femeile din popor care
o înconjurau pe bolnavă, se apropiară de ea cu un in­ Lacrimile Iuditei izbucniră cum izbucneşte păra
teres deosebit. Mila lor crescuse. Ideia că necunoscuta iaşul din peştera de opal.
suferea acum, după o vieaţă de belşug, le făceau s’o Thartan intră în cort şi Holofern îi zise, pe de
compătimească şi mai mult. Şi pe când bolnava era plin liniştit:
transportată la spital, mi-am zis fără emoţiune că omul — Chiamă-1 înapoi, regret, că lucrurile s’au pe
cu toată lipsa lui de logică, nu e o fiară aşa de rea trecut astfel...
după cum se spune. Thartan răspunse:
Căci logic e, a voi, ca persoana care a avut odată — A plecat deja pe roibul lui...
timpuri bune şi pe care soarta a asvârlit-o în mizerie, Iudita rămase ca trăznită auzind vestea. El a ple
să inspire tocmai ea mai puţină compătimire, decât ne­ cat pentru totdeauna, rănit de moarte, deşi ea nu do
norocita fiinţă a cărei vieaţă întreagă n’a fost decât rise să-l rănească.
un şir de lipsuri şi de dureri. Ne-am spune, cu drep­ Dumnezeule, pentru ce nu l-ai făcut, să înţeleagă
tate, că o suferinţă de doi sau trei ani, venită după o că acest joc desperat nu e decât o simulare! Ce s’a
existenţă îndestulată, nu se poate compară cu o mize­ fi întâmplat, dacă ea s’ar fi aruncat în braţele lui ş
rie continuă şi chinuitoare. Lucrul acesta nu are însă l’ar fi sărutat, cum obişnuesc logodnicii?! Sărutul a
loc niciodată. Femeile din popor, desmoştenitele soar- cesta ar fi fost acela al dragostii adevărate, dar ar f
tei cari înconjurau mai eri pe palida necunoscută, s’au avut, drept urmare, ruina Israilului.
înduioşat la gândul că femeea aceea a făcut de curând Adonai!, cum a sărit bietul om, când a revăzut-o
cunoştinţă cu neagra sărăcie, cu sărăcia pe care ele o Slavă Ţie, Doamne, că ai dat atâta putere unei fe
cunosc de mici şi pe care întotdeauna o vor cunoaşte! mei slabe...
In loc ca ideea bunei existenţe anterioare pe care i-o Vorbele grele ale lui Salatiel îi răsunau în suflet
presupuneau streinei să le îndârjească, ea le-a înduio­ El credeâ, că e amanta lui Holofern! Credinţa ei jic
şat, dimpotrivă. nită se revoltă şi începu să i se deştepte şi un fel d<
Sentimentele bune le găsim numai în popor, în mânie, pentru gelozia lui atât de vădită...
poporul simplu şi resemnat. Cu cât suntem mai rafinaţi Cum n’a putut înţelege situaţia ei ? Cum n’a pu
moraliceşte, cu atâta creşte şi egoismul nostru. tut observă, cât de mult s’a luptat, ca să se prefacă \
Să nu ne mândrim cu el. Jocul acesta primejdios o obosise şi era acum a
Paris, Iunie. Adrian Corbul. proape bolnavă. Jocul erâ periculos, căci atâţia och
erau aţintiţi asupra ei, pândindu-i toate gesturile, ma
ales acei ochi verzui o urmăreau cu stăruinţă, fixându
se şi acum asupra ei, ca şi când ar vrea să o ucidă
(sântec Ea plângea, privind, pe furiş, la Bilbo. Holoferr
o întrebă mirat:
Ţi-am făurit palat
Iubirea mea pribeagă, — Tu plângi ?
Să te păstrez în veci, — Da...
Ca să te am întreagă. — Pentru ce ?
— Deplâng clipa, în care m’am născut...
Şi l-am împodobit
Cu visurile mele Holofern izbucni îngâmfat:
Şi cu argint curat — Nu plânge. Pleacă şi tu cu el!
Din pulberea de stele... — Nu pentru asta plâng, ci pentru că te-am văzut
— Plângi, pentru că îl iubeşti pe Salatiel!
Ţi-am făurit palat
Iubirea mea învinsă, Iudita izbucni în hohote de plâns:
Ca să te am în veci — Plâng, căci te iubesc şi sufăr... ştiu foarte bine
In sufletu-mi cuprinsă. că o să am parte numai de jale...
Holofern se înduioşă, văzând-o cum plânge. C
Tu să ’nfloreşti frumos
în larga-i încăpere, cuprinse pe după gât şi o atrase înspre el.
Să te păstrez de-acum — Nu plânge... nu plânge. Mă doare aşa de mult,
Liman de mângâiere. când te văd lăcrimând!
I. N. PARVULESCU O mângâie.