Page 18 - 1913-26

Pag. 370. C O S I N Z E A N A N r . 2 6 .

oboseşte până aici. în schimb, astăzi, toate drumurile dungile moi ale creştetelor de pădure. O mulţime de
sunt pline de Saşii întâlniţi la Topliţa. Se plimbă pă- stele sclipesc sus pe bolta văzduhului, părând, unele
rechi-părechi, cu feţele stăpânite de-o adâncă plăcere. dinspre margini, depărtate focuri de veghe, pe vârfu­
Răcoarea şi mireasma înserării ne înalţă şi pe rile munţilor.
noi, şi ne descoperim capetele cucernici, ca într’o Domol murmur de ape răsună de undeva, de
mare şi sfântă biserică. departe. Şi lin freamăt de crengi, ca fâlfâitul unor
Brazii sunt încântători şi aici. îşi tremură cres­ aripi de mătasă.
tele deabia, adiate de-o gură de vânt pribeag. Cren­ Balint Domokos al nostru, e somnoros peste mă­
gile le sună, ca strunele unor viori vrăjite. sură. îl vedem cum se închină adânc, ca înaintea unei
Spiritul patriotic a botezat toate cărările cu nume fiinţi închipuite, şi se leagănă apoi, ca bătut de vânt,
ungureşti răsunătoare. Una doar dacă au lăsat-o aşa în scuturatul trăsurii. Curelele hăţurilor i-au scăpat
cum i se cade, cu nume dulce, romantic: Calea îndră­ din mâni, iar caii merg în voie, tropăind rar.
gostiţilor... O cale dreaptă, lungă, cu întunerec departe, „Hăi, frate Balint! Scoală, că dăm în vale. Uite,
în adânc. Lunecă des pe aici, pe sub straşinile um­ ne răsturnăm!"
broase, părechi singuratice, alipite strâns una de alta... Dar Balint nu ne are grija. Se închină înainte
Singurul colţ adevărat fericit al acestui Borsec aristo­ fericit şi prinde să sforăie dela o vreme.
cratic, mofturos. îl scuturăm de umeri şi tresare aiurit.
Coborîm să vedem vestita scăldătoare „Lobog6“, „Ghii, Bator, Fecske!", strigă şi plesneşte din
pe care o descrie, în cărţile de liceu, cu atâta amă­ biciu.
nunţime, fericitul dela Mirceşti, poetul Alexandri. Am Iar noi ne dăm silinţa să-l ţinem de vorbă, să
dori să ne desfătăm şi noi, văzând cum se încârligă nu mai adoarmă iar.
în oţelul undelor, vre-un oaspe falnic, dar e pustiu îl ispitim şi aflăm dela dânsul, că aşa mic cum
în acestea clipe bietul loc, ca toate bazenele de altfel. e, a împlinit optsprezece ani, că-i slugă la un stăpân
Oaspeţii sunt, pe cum se vede, toţi sănătoşi, cari vin aspru, care-1 drumăreşte mult, că n’a durmit de două
mai mult să se tămăduiască de năduşala oraşelor şi de nopţi şi că nici prea sătul nu-i. Se va lăsă încurând
greutatea pungilor, decât de nevoi trupeşti. Apa verde de slujit şi se va însura. De cătănie ar vrea să
a băilor sticleşte melancolic în pavilioanele elegante, scape, că-i rău neamţu, va ţinea şi el cai şi va
nu-i cine să-i învălureze suprafaţa. Năcăjiţii şi betegii, umblă cu borvis...
ca acel cioban din legendă, despre care se spune că Eu îl întreb glumind, dacă are drăguţă faină,
a dat de întâiele izvoare vindecătoare, nu pot pă­ dar el nu mai răspunde, ci caii îşi potolesc iarăş
trunde aici din pricina scumpetei. mersul. Doarme Balint.
întoarcem pe alte cărări cu tei tineri, şi zărim Cheltuim un foc de revolver şi pădurile clocotesc
într’un luminiş o siluetă de femeie, româncă de ale trezite, răspunzând în echou prelungit. Domokos se
noastre, în port de munte, care sileşte tare la deal, obleşte deodată, frecându-se la ochi. Apoi se înmoaie
spre Bilbor poate. Se simte străină, pe semne, aici, şi de nou, ca sunetul de piştol prin codri şi, încurând,
grăbeşte să iasă cât mai curând. sforăie cu aceeaş siguranţă.
Se aude glas de muzică spre hotele. într’un pa­ Somnoros incurabil. îl lăsăm în pace să-şi pli­
vilion vechiu, Săcuii de vale şi servitorimea atâtor nească restanţele şi ne liniştim; încrezuţi în pasul
„mărie-se“ din vile, fac joc. Ţiganii zic „sdrâncănite" cailor cuminţi.
şi jucătorii se frământă în ciardaş turbat. Calea roteşte pe după coturi de pădure, care îşi
Mai pomenim o biserică nouă, catolică, pe-o co­ înalţă arborii mari şi deşi ca neşte stafii adormite.
lină, scumpetea grozavă la restaurant — borvisul e Aerul e răcoros bine. Pe câte-o deschizătură de vale
gratuit, adevărat, dar preţul lui se pune îndoit la vin!, vine chiar vânt pătrunzător.
— obrăznicia fără păreche a chelnerilor, cari nu te în restimpuri, pe margine de drum se aprind
servesc — să crepi — văzându-te pasăre pribeagă; luminiţe discrete; câte-un licuriciu priveghiază, ca un
cucoane multe, tot aşa de galant îmbrăcate ca şi pe sihastru cufundat între hârtii, în singurătatea chiliilor
stradele Clujului sau Pestei; vorbă românească deloc, de mănăstire.
ori rar de tot — boerii români vorbesc franţuzeşte Din când în când se aude hămăit de câne si
ori nemţeşte; — şi avem icoana fugară a Borsecului, vre-o casă singuratică răsare deoparte, ca un petec
vâlva căruia a scăzut mult în vremea din urmă. mai adânc de umbră pe streşina pădurii.
_ *
Un pod încă, cu blane răsunătoare, şi suntem
Din Borsec plecăm seara târziu spre Corbu. Ne în sat. Se aud cântece de cucoşi şi picurări rari de
duce un feciorandru de săcui, cu doi căluşei cuminţi. tălăngi prin ocoale.
Noaptea e încântătoare. în urmă rămân luminile Scuturăm bine pe Balint din somnul lui dulce
pavilioanelor şi ale vilelor, iar înainte pluteşte haina şi oprim în poartă la popa.
bogată a întunerecului, lăsând să se ghicească totuş, A. Lupeanu.