Page 9 - 1913-27
P. 9

N  r .   2 7 .                          C  O  S  I N  Z  E  A  N  A                         Pag. 389.

   CATERINA VARGA                                       cine  l’a  văzut  în  faţa  Caterinei  Varga,  cum  îi  dâ  ea
                                                        porunci  şi  el  se  duceâ  orbeşte  după  vorba  ei,  -  acela
                                                        ştie, ce ştie. O, de-ar trăi ea, ea l’ar puleâ şi vindecâ.
        Erâ  în  anul  1869,  într’o  dimineaţă  de  Septemvrie.   —  Caterina Varga ?
   Soarele  nu  răsărise  încă,  mun|ii  erau  învăluiţi  în  ceată
   şi tata se uită cu grije la cer.                          —  O,  a  fost  o  femeie  care  a  făcut  minuni  cu
                                                        vorba ei, blândă şi înţeleaptă dar hotărâtă.
        —  Nu-i  a  ploaie,  îl  linişti  Moş  Crăciun,  vizitiul
   nostru.                                                    —  Moţii o adorau şi-i ziceau „Doamna noastră" 1
        —  Pune caii!
        Peste  câteva  minute,  înghesuiţi  în  trăsură,  tata,   în  pleoscăitul  lin  al  cailor  şi  al  ploaiei  care  totuş
   cu  mine  —  nu  ştiu  dece  m’a  dus  şi  pe  mine,  —  şi   se  pornise  spre  casă,  ne-am  întors  în  aceeaş  noapte
   cu  mai  mulţi  oaspeţi,  între  ei  şi  un  tinăr  poet  din  tară,   acasă, la Hălmagiu.
   Ion  Scipione  Bădescu,  care  mă  luase  pe  genunchi,    Tatăl  meu  trimise  „haiducii"  lui  să-l  caute  pe
   urcam dealul Şortocului.                             Iancu.  îl  găsiră,  plin  de  apă  şi  noroi,  dormind  în  şura
        In  urma  noastră  mai  veniau  alte  cinci-şase  tră­  hanului, unde obişnuiâ el să-şi caute adăpost.
   suri,  din  Abrud,  Brad,  Baia-de-Criş,  tot  atât  de  înghe­  —  Lăsaţi-1  să  doarmă!  suspină  tata.  Şi  cu  toţii
   suite cu suflete româneşti, cuprinse de o mare evlavie.  ne duserăm la culcare.
        Convoiul  se  ducea  să  aşeze  un  monument  pe      Dar  eu  nu  puteam  dormi.  Se  zbăteâ  ca  de-o  po­
   mormântul  martirului  tribun,  Ion  Buteanu,  executat  în   vară  prea  grea  pentru  el,  sufletul  fraged,  de  toate  câte
   revoluţia din 1848, la Iosăşel, pe marginea Crişului.  luaseră  fiinţă  într’însul.  Revoluţia!  Auzisem  şi  până
        Nu  mai  erâ  alt  copil  în  mijlocul  adunării  negre,   acî  cuvântul,  dar  abia  acum  vedeam  perspectiva  lui.
   afară  de  mine,  şi  mă  cuprinse  o  tristefă  sfâşietoare   Câmpul  libertăţii!  Marca  de  capete  agitate  cari  strigă,
   dupăce  ecoul  cuvântării  lor  de  jale  îmi  pătrunse   aclamă,  cer:  viaţă!  Marea  de  foc  şi  râurile  de  sânge!
   sufletul  abia  de  opt  ani,  şi  din  ele  am  înjeles  toată   Şi  între  râuri  şi  flăcări  pe  viteazul  „rege  al  munţilor",
   durerea  neamului  nedreptăţii,  toată  disperarea  cape­  cu  sabia  ridicată,  împărţind  moartea  şi  viaţa  după
   telor plecate în fata apei tulbure a Crişului.,.      cumplita: dreptate... Dreptate)... Dreptate!...
        Preoţii,  în  odăjdii,  cântau  „veşnica  lui  pomenire",   Ah,  cum  mă  ardeau  ochii  strânşi  în  orbite,  cer­
   Barijiu,  Frâncu,  Iosif  Hodoş,  cuvântau  despre  erou,   cetători  în  lumea  aceea!  Ce  lume!  Şi  a  fost  doar  eri...
   despre  martiriul  şi  nemurirea  lui,  când  deodată  din   Şi a z i ?
   mijlocul pioasei asistente se auzi un ţipăt:               Monumentul  acela  jalnic,  jos  pe  nisipul  Crişului,
        —  Iancul Unde-i laucu?                          bărbaţii  întunecaţi  adunaţi  acolo,  cuvintele  acelea  de
                                                         foc şi jale, îmi rupeau inima - şi totuş...
        îl  aduseseră  şi  pe  el,  bunii  Români,  pe  adoratul
   rege  al  munţilor,  sfântul  viteaz  al  vitejilor.  Deşi  cu   Adormii  în  mângăerea  unei  voci  de  femee,  care
   sufletul  pierdut,  cu  mintea  întunecată  acum,  dar  cu   îmi  răsună  de  undeva  departe,  blândă,  ca  o  magică
   chipul  tot  măreţ,  frumos  şi  impunător,  să-l  arate  po­  poveste.  Şi  mă  gândii  la  femeia  aceea  minunată  de
   porului  care  tot  mai  credea  în  reînviere,  în  reîntoar­  care  ascultase  şi  Iancu,  leul  neîmblânzit  şi  se  supuneâ
   cerea eroului pierdut.                                ei ca un copil.
        îl  aduseseră  între  ei,  prietenii  buni,  vorbindu-i  de
   vremurile  glorioase,  arătându-i  crucea  de  marmoră,    Astfel  s’a  întipărit  întâia  oară  figura  şi  numele
   monument  al  iubirii,  al  recunoştinţii  lor  şi  sperau  că,   Caterinei Varga, în inima mea de copil.
   cine  ştie,  poate  vr’o  minune,  o  Dumnezeule  1  s’ar  fi   Am  mai  auzit  povestind  despre  ea  pe  o  doamnă,
   putut  întâmpla  ca  el  să-şi  aducă  aminte,  să  se  cutre­  din  nobilitatea  ungurească,  văduva  căpitanului  Holaky,
   mure,  să  se  treziască,  şi  să  le  mai  sune  odată  din   ucis  în  revoluţie!  Cât  a  fost  de  bună,  înţeleaptă  şi
   buciumul lui...                                       cât  a  stăruit  pentru  binele  poporului.  Ca  să  împiedice
        Şi acum... Unde erâ căpitanul?                   dezastrul  revoluţiei,  s’a  dus  de  mai  multeori  la  Viena,
                                                         să ceară guvernului drepturi, libertate pentru popor...
        într’o  clipă  îl  scăpară  şi  alergau  în  toate  părţile
   să-l  caute,  de-alungul  Crişului,  printre  tufişurile  de  soc   Un  Moţ  bătrân  intră  odată  în  curtea  noastră,  cu
   şi  salcie,  prin  lanurile  de  porumb,  prin  pădure,  printre   căluţul  lui  încărcat  de  ciubere  şi  putinele...  Sărută
   crăpăturile şi peşterile stâncilor - nicăiril         mâna  mamei  -  după  târguială  -  şi-i  zise:  „Să  trăeşti,
                                                         că semeni cu „doamna noastră!"
        Târziu  de  tot  se  aşeză  la  gustare,  trista  adunare.
   Nu  se  mai  ţinură  cuvântări,  şi  paharele  de  vin  nea­  —  Da’ cine-i doamna voastră?
   tinse au rămas.                                            Ehei,  a  fost!  S’a  abătut  odată  şi  pe  la  noi  no­
        Doar  un  singur  glas,  al  tribunului  Corcheş  din   rocul... Da’ s’a dus!...
   Câmpeni,  cuteză  să  înfrângă  într’un  târziu  tăcerea  ca   Apoi foarte mirat:
   de plumb.                                                  —  Da’  n’ai  auzit  de  Doamna  noastră?  Doamna
        —  Apoi,  -  aşa  a  fost  el,  Avram  Iancu,  întotdea­  Cătălină?...  Oare  o  mai  fi  trăind?...  Ori  că  au  omo-
   una,  şi  în  tinereţe,  sălbatic.  Se  duceâ  de  capul  lui,   rît’o şi pe ea?!...
   dar  nu-i  plăceâ  să  fie  dus...  Doar  o  singură  femee  s’a
   priceput să facă din el ce-a vruţi                         Apoi,  după  un  sfert  de  veac,  am  regăsit  acî  în
        Se  încinse  o  discuţie  înfocată.  Cei  mai  mulţi   Bucureşti  într’o  istorie,  nu-mi  aduc  bine  aminte  în  care,
   susţineau  că  Iancu  n’a  avut  niciodată  nici  o  relaţie   o  scurtă  notiţă  despre  Catarina  Varga,  „pregătitoarea
   intimă  cu  vr’o  femee.  Stimâ  foarte  mult  femeile,  dar   revoluţiei din Munţii Apuseni", martiriul şi captivarea ei.
    una singură n’a jucat rol în viaţa lui.                   Am  tresărit  ca  arsă  de  un  foc  ce  mi-a  răscolit
         —  Aşa  credeţi  voi,  căci  el  nu  se  destăinuiâ.  Dar  inima cu toate amintirile copilăriei.
   4   5   6   7   8   9   10   11   12