Page 11 - 1913-29

«

Nr. 29. ----------------- C O S I N Z E A N A Pag. 419.

R E F L E X I I rul nostru luptând, iubind, suferind, îi iubim aşa de
mult şi suntem aşa de fericiţi de a suferi cu ei! Cât
de bine simţim că numai aici este adevărata bucurie!
Ar fi o mare greşală să credem că adevărurile
Ea este în suferinţă, după cum balsamul este în însăş
ştiinţifice se deosebesc în esenţă de adevărurile vul­
rana arborelui generos. Oamenii cari au ucis pasiunea,
gare. Cele dintâi nu diferă de celelalte decât prin în­
au ucis odată cu ea bucuria şi durerea, suferinţa şi
tindere şi precisiune. Din punct de vedere practic,
voluptatea, binele, răul, frumuseţea, în sfârşit totul şi
deosebirea aceasta e considerabilă. Nu trebue uitat
mai ales virtutea. Ei sunt înţelepţi şi cu toate acestea
însă că observaţiunea savantului se opreşte la aparenţă
nu mai valorează nimic, căci nu mai valorăm ceva de­
şi la fenomen, fără a puteâ străbate niciodată substanţa
cât prin efortul nostru. Ce folos că vieaţa lor e lungă,
şi fără a cunoaşte adevărata natură a lucrurilor. Un
dacă nu o umple, dacă nu o trăesc?
ochiu înarmat cu un microscop tot un ochiu omenesc
Cartea aceasta mi-a făcut foarte scumpă prin re-
rămâne. El vede mai mult decât ceilalţi ochi; el nu
flexiune condiţia omenească aşa de aspră în fond, m’a
vede altfel ca ei. Savantul multiplică raporturile omu­
împăcat cu vieaţa aceasta aşa de dureroasă, mi-a rea­
lui cu natura, dar îi este cu neputinţă să modifice în­
dus în suflet stima faţă de semenii mei, mi-a redat
tru câtva caracterul esenţial al acestor raporturi. El
marea simpatie umană. Cartea aceasta e excelentă, în­
vede cum se produc anumite fenomene cari ne scapă,
tru cât ne face să iubim realitatea, ferindu-ne de spi­
dar îi este oprit, întocmai ca şi nouă, de a cercetă
ritul de himeră şi de iluzie. Arătându-ne nişte fiinţe
pricina care le produce.
lipsite de rele, el ne face să pricepem că aceşti feri­
A cere ştiinţei o morală, înseamnă să ne expunem
ciţi trişti nu ne egalează, şi că ar fi o nebunie mare
la crude desamăgiri. Se credeâ, acum trei sute de ani,
să schimbăm (presupunând că lucrul ar fi cu putinţă)
că pământul e centrul creaţiunei. Ştim astăzi, că el nu
condiţiunea noastră cu a lor.
e decât o picătură de soare închegată. Ştim ce fel de
Oh! ce mizerabilă ar fi această fericire! Ne mai
gaze ard la suprafaţa stelelor celor mai îndepărtate.
având pasiuni, ei nu mai au nici artă. Şi cum şi-ar a-
Ştim că universul, în care suntem o pulbere rătăcitoare,
veâ ei poeţii lor ? Ei n’ar şti să guste nici muza epică,
crează şi devorează într’o muncă neîncetată; ştim că
care se inspiră din furiile urei, nici muza comică, care
aştri se nasc şi mor fără răgaz. Dar întru cât aceste
râde în cadenţă de viţiile şi de ridiculul oamenilor. Ei
descoperiri prodigioase au schimbat ele morala noastră?
nu-şi pot închipui pe Didou şi pe Fedra, nenorociţii,
Mamele îşi iubesc ele altfel sau mai bine pe copiii lor?
ei nu mai văd aceste umbre divine cari trec înfiorate
Simţim noi mai mult sau mai puţin frumseţea feme-
pe sub mirtul nemuritor.
iască ? Inima bate ea altfel în pepturile eroilor ? Nu!
Ei sunt orbi şi surzi faţă de miracolul acestei
nu ! de ar fi pământul mare ori mic, lucrul acesta nu-1
impoartă pe om. El este destul de mare atâta vreme poezii care divinizează pământul oamenilor. Ei nu-1 au
cât iubim şi suferim pe el. Suferinţa şi iubirea, iată pe Virgil, şi se cred fericiţi, fiindcă au ascensoare. Cu
cele două surori gemene ale neistovitei lui frumuseţi. toate astea, un singur vers frumos a făcut mai mult
Suferinţa! ce divină necunoscută! Ei îi datorim tot ce bine în lume decât toate capo-d’operiie metalurgiei.
avem mai bun în noi, tot ce dă preţ vieţii; ei îi da­ Inexorabil progres! acest popor de ingineri nu
torăm mila, curajul, toate virtuţile. Pământul nu este mai are nici pasiuni, nici poezie, nici amor. Vai! cum
decât un bob de nisip în pustiul infinit al lumilor. Ce ar şti ei să iubească, câtă vreme sunt fericiţi ? Iubirea
spun eu? el este totul şi restul nu mai e nimic. Căci nu înfloreşte decât în durere. Ce sunt cuvintele aman­
aiurea nu există nici virtute nici geniu. Ce este geniul, ţilor, decât nişte strigăte de suferinţă ? „Cât de mize­
dacă nu arta de a încântă suferinţa? Numai pe senti­ rabil ar fi un zeu în locul meu! — strigă, într’un avânt
mentul acesta se odihneşte morala în mod firesc. Câ­ de amor, eroul unui poet englez. — Un zeu, mult iu­
teva spirite foarte mari au hrănit, ştiu aceasta, alte bita mea, n’ar puteâ să sufere, n’ar puteâ să moară
speranţe. Renan se abandonă cu plăcere şi zimbind pentru tine!“
visului unei morale ştiinţifice. El avea în ştiinţă o în­ Să iertăm durerii şi să ştim că ne e imposibil de
credere aproape nemărginită. El credeâ că ea schimbă a ne imagina o fericire mai mare decât aceea pe care
lumea, fiindcă găureşte munţii. Eu nu cred, ca el, că o posedăm în această vieaţă umană, aşa dulce şi aşa
ea ne poate divinizâ. Nu simt în mine nici stofa celui amară, aşa bună şi aşa rea, totodată ideală şi reală,
mai mic zeu. Slăbiciunea mea mi-e scumpă. Ţin la im- care conţine toate lucrurile şi care împacă toate con-
perfecţia mea, ca la raţiunea mea de a fi. trasturile. Aceasta este grădina noastră, pe care s’o
* săpăm cu zel. Anatole France—Adrian Corbul.
Am cetit o carte în care un poet filozof ne arată
nişte oameni lipsiţi de bucurie, de durere şi de curio­
zitate. Când eşim din această nouă ţară a Utopiei, şi
când, întorşi pe pământ, îi vedem pe oamenii din ju-