Page 12 - 1913-30

Pag. 436. C O S 1 N Z E A N A N r . 3 0 .

citeam ceva, o taină, o vieaţă care îmi spunea ceva V A R A
neauzit. La urma slujbei am lipit-o de un sfeşnic şi
am esit înaintea tuturora, de teamă să nu creadă că T. MURĂŞANU
am rămas să-mi dea ceva de pomană. Dar îmi pare
rău de ce n’am rămas. Aş vrea acum să se întoarcă Cu ochii copleşiţi de-o tristeţă uşoară, în dimi­
ziua aceea înapoi, să-mi dea măcar o lingură de co­ neaţa aceea s’a trezit ca dintr’un vis, trecându-ş
livă. Poate azi aş fi mai mulţumit în suflet şi ’n mine peste geamul strălucitor, mâna albă cu degetele lungi
s’ar fi desvăluit altă lume. în cari, de slabe ce erau, îi jucau inelele de aur.
Şi cu toate astea, inima tot nu mă îndeamnă să Oftă uşor, mângăindu-şi un fir de păr mătăsos
ştiu cine e. Mi-e teamă să nu aflu adevărul presupu­ alunecat în dreptul privirilor — şi iar se lăsă pradă
nerilor mele. O las aşa ca un vis, un vis frumos. cuvintelor, cari îi spuneau adevărul, ucigătorul adevăr
De aceea zic, rămâi visule unde te afli si nu te că ea în vara aceasta nu va merge la băi...
mai munci să afli cine sunt. Vom fi mai fericiţi dacă — De ce să nu meargă?... O întrebau par’că
nu ne om cunoaşte, că ţi-ai perde toate închipuirile glasuri adânci, curioase, ca înţelegerile stropilor ce
despre mine. Căci nu sunt nimic, nici măcar un şef
cad într’o fântână — şi tot ele, cu înfiorări lăuntrice,
de cabinet ministerial, ci un biet scriitor, care trăeşte
în frăţie cu o pulbere de melancolie par’că — răs­
de azi pe mâne şi se hrăneşte cu visuri neîmplinite,
pundeau : „nu-mi permit împrejurările".
cu visuri de cărţi de joc: unul se dărâmă, altul se
...Prin umbra geamului acoperit de ramuri miro­
clădeşte. Rămâi vis frumos şi arde-mi cărbunele din sitoare, trecu veselă silueta mititică alui Puişor... ară-
suflet şi cu prepusa ta credinţă dă aripi sufletului
tându-şi ochişorii negri pe-o clipă, iar în cea de-a
meu să te cânte, căci nu vei mai întâlni un altul — te
doua dispăru sub bolta teilor din grădina împrejmuită
încredinţez — care să te dorească cu atâta credinţă cu grilajuri de alamă şi cărări prunduite cu nisipuri
în Dumnezeu şi cu atâta dor de poet ca mine. Şi de
mărunte...
ai pe omul acela şi te iubeşte, rămâi lângă el, că eu „Nu, ea nu va merge de-acasă, căci... şi urâtul,
mă duc, ceva mă atrage din necunoscut; poate o inimă
cu plictiselile-i sfâşietoare, o va topi, nu alta..."
singuratică, care n’a ştiut ce e taina pe care ai cu-
— O, să fi visat ea oare vreodată la „împreju­
coscut-o, şi, frumoasa mea Necunoscută, ţine-mă minte,
mai mult nu te pot povăţui. rările cari nu permit?"... Să nu fi visat ochii aceia,
cari de câte-ori, de sub podoaba teilor, răsare căpşo-
rul rotund alui Puişor, — o străpung, ca două suliţi
de argint — astăzi...
(& ele mai frumoase aer suri... Dar cine poartă vina? El? — O, nu, pe el n’o
să mă descarc niciodată... Şi în clipa asta avu o tre­
— Edmond Haracourt — sărire tainică... îl vedea la masa de scris, palid, cu
pletele încâlcite şi coatele roase... îi deschide tiptil
(§ele mai frumoase versuri niciodată n au fost scrise, uşa, fruntea lui se ridică şi ochii lui dulci o privesc
dFlori de ois al căror balsam sufletul l'a respirat, plini de bunătate..
Stasuri de prin oăi pornite ce pe culmi s’au înălţat, — Nu, eu nu vreau să merg în vara aceasta
nicăiri. Dar în aceeaş clipă un. al doilea glas o agrăiâ
Simbete de nălucire, licărire de abise.
— arătându-i departe mănunchiul de prietine, cum se
pierd zgomotoase pe terasele strălucitoare de-atâta
Spaţiul nemărginirii e un haos de poeme,
podoabă — fermecătoare de-atâta melodie ce-o îm­
(9 grădină de mistere, un exil pe oeci ascuns, prăştie orhestrele, la tulpina brazilor încântători..
91nde niciodată arta cu păcatii~i na pătruns, O stăpâneşte chiar o vedenie de imagini fugare, are
fDar iubindu-mâ acolo oei străbate nu te teme. senzaţia ca şi cum ea ar fi plutit pe-o columnă de
negură luminoasă, scăldată în albastrul zărilor largi
cJntr’o sară când iubirea ne na legănă ca ’n ois — dar prin o apăsare de buton, o smâncitură bruscă
şi — deodată s’a rostogolită la vale... A dat cu fruntea
Sn tăcere, în tăcerea nesfârşită, topitoare,
de viaţa — reală, de vremece prietinele ei plutesc
Vino să culcăm alături sufletele iubitoare,
înainte, la fel cu un treiunghiu de cocori...
Vino să citeşti acolo versurile ce ti am scris...
— O, când era la casa lor, copilă sburdalnică,
I. GR. PERIEŢEANU odinioară... şi rămase privind lung un fir arginţiu de
paianjăn... Crâmpeie de cântece favorite în tinereţe ;
aventuri neuitate pe la băi —şi atâtea şi atâtea amin­
tiri porniră să copleşească sufletul — printre toate însă
stăruind la suprafaţă nopţile nedormite şi perinile