Page 2 - 1913-30
P. 2
Pag. 426. ------------ C O S I N Z E A N A - - - - - - - - - - - - Nr. 30.
Spre înţeleptul şi viteazul rege versurile lui losif. De aceea eu îmi
închipuiam, că losif trebue să fie un
tânăr cu ochi duioşi, cu privirea
Carol I, al României se îndreaptă soarte României, ne întăreşte bună, iertătoare, care ascunde în
astăzi şi privirile noastre piine şi pe noi şi ne înalţă. Iar în adâncuri dureri nebănuite. Un cântă
de suferinţă, căci înţelepciunea durerea şi desnădejdea noastră reţ sfios şi binecrescut, care sim-
sa mare şi vitejia sa fără pă- de azi de credinţă şi de în ţindu-şi comoara din suflet, nu-şi
reche, trezeşte şi în sufletul demn avem mai mult, ca ori poartă fruntea prin lume ca o tabelă
nostru un strop de nădejde şi când, nevoie. de reclamă, dupăcum fac atâţia tru
un picur de credinţă. Ne în baduri cu inimi pustii din zilele
chinăm lui, nu ca unui stă- noastre. Cam în aceeaş vreme când
pânitor şi nu în încăperile mo ardeam de nerăbdare să văd pe
deste ale bisericuţelor noas La moartea poetului I O S I F losif, „Luceafărul" aducea o poezie
tre de bârne, ci ca unui pă Am văzut pe poetul losif pentru iscălită de dânsul. Am cetit într’o
rinte cuminte, bun şi povăţui- întâiaşi dată la sărbările jubilare ale răsuflare versurile poetului meu fa
tor, în adâncul acela curat şi „Asociaţiunii", în 1911, la Blaj. Din vorit. Şi „Cântăreţul" îmi întăreâ
tainic al inimei, peste care nu anii de pension încă îmi stăruiau în cu desăvârşire închipuirile mele cu
poate pune stavilă lege ome inimă minunatele „Patriarhale" cu privire la losif. Iată, îmi stăruie şi
nească şi pentru care pravilă cadenţa lor dulce şi duiosul poem acum în inimă aulo-portretul lui:
nu există. Ni-i scump şi ni-i „A fost odată". Şi doream din tot
sfânt, cu toatecă poruncă la sufletul să cunosc pe losif, a cărui El n’ar dori să-l recunoască
asta nu ne îndeamnă, ne în icoană mi-o făcusem în închipuire Pe lume nimeni niciodată,
Să poarte pururea o mască
deamnă însă sufletul şi recunoş dela cetirea celor dintâi versuri ale Pe fata lui de chin brăzdată.
tinţa cu care-i datorăm pentru poetului. în amurguri, când scăpătâ Să treacă nebăgat în seamă
înţeleaptă oblăduire, cu care soarele după coaste de pădure şi Necunoscut printre mulţime
Ce nici nu ştie cum îl chiamă
conduce pe fraţii noştri de din se lămureâ un plâns discret pe mar Pe tristul făurar de rime...
colo de crestele cărunte ale ginea orizontului, în roşafa depărtă Dar seara, când trudit de cale,
Carpaţilor. Fericirea şi bucuria rilor, nu ştiu de ce, mă gândeam Se ’ntoarce ’n casa lui sihastră,
noastră e aceea a fratelui bun, totdeauna la losif. Susurul frunzelor S’audă cântecele sale
Cântate dela vreo fereastră,____
care se bucură nu pentrucă el îmi păreâ că aduc o tânguire do-
e fericit, ci pentrucă fratele său moală, depărtată, svonul unei inimi Ş’asculte încet şi Să nu-i vină
în minte cântecele-acele,
mai mare e mândru, voinic şi care plânge închis, nesimţită de ni Sâ-i pară-o inimă streină
biruitor. Să nu ni se iee aceas meni. Şi în această jale fină, as Că sufere şi plânge’n ele...
ta în nume de rău, să nu ni se cunsă, era par’că atâta suflet din
Aşa Irebuiâ să fie losif! Fără în
scrie, ca păcat, căci sentimen doială. O spune el însuş. Apoi l-am
tul acesta e natural şi nu se văzut la Blaj. Se adunaseră scrii
poate strivi, decât străpungând
torii în grădina de peste Târnavă,
sufletul care-1 nutreşte...
la banchetul dat în onoarea presei,
Zilele de vitejie prin cari în fruntea mesei stâ maestrul Ca-
trece neamul nostru acuma, nu ragiale, apoi Liciu şi Eîtimiu, Ciura
pot să ne lase reci şi nesimţi şi alţii. Eu stăm cu familia noastră
tori nici pe noi, cari nu aler la o masă mai retrasă, alături. Şi
găm pe vânt şi pe ploaie pe trăiam cele mai fericite clipe ale
meleaguri necunoscute şi pline vieţii mele! Căci se poate închipui
de primejdii. Fiorul sfânt al o fericire mai mare decât să vezi
clipelor de sărbătoare trebue pe aceia, cu cari stai atâta de po
să ne pătrundă, ca să ne întă veşti în lungile seri de iarnă ce-
rim sufletul şi să ne primenim tindu-le operele? Mişcările nervoase,
credinţa, care, vai, s’a clătinat sbucnirile maestrului Caragiale îmi
aşa de mult în anii din urmă... păreau ca licăriri de fulger. Liciu
Pentru asta se ’ndreaptă spunea povestea cu Drăgan... Alţii
ochii noştri spre înţeleptul şi aplaudau sgomotos, ori cuvântau
viteazul rege Carol I. al Româ cu vervă. Gazetarii îmbucau pe fu
niei şj pentru asta ne închinăm riş, zorind la rapoarte. Din toată
lui. înţetepciunea şi vitejia sa masa numai cineva erâ mai potolit,
cu care croieşte acum o nouă Noul ministru de războiu al Germaniei. dus pe gânduri par’că... Ocupase
