Page 12 - 1913-31

Pag. 452. C O S 1 N Z E A N A Nr. 31.

ori un motiv de cugetare. Şi mă simţiam aşa de bine, ginea: statură mijlocie, mişcări visătoare, spărioasi
aşa de mulţumit în toropeala aceasta mentală, care par’că, ochi albaştri... îl cunoşteam cu siguranţă, da
mă cuprinsese, că-mi păreau clipele aceste cele mai nu ştiam cine e. Crezând, că nu mi-a înţeles între'
fericite pe cari le trăisem vreodată. Da, pe cari le trăi­ barea, o repetai, cu glas mai ridicat puţin şi întor-
sem vreodată. Şi trecutul îmi răsări mai viu în minte, cându-mă bine spre el:
ca oricând, revocând imaginea lui în creii mei obosiţi... „Ce faci pe-aici?
...De pe terasa unei cafenele sosiau acorduri tân­ — Uite, umblu şi eu. Caut ceva... Am perdut-c
guitoare de muzică, ce-mi păreau ca un cântec mân­ de mult. Din clipa în care am cunoscut-o... Şi-mi pu­
gâietor şi plin de linişte. în legănarea lui dulce în­ sesem în ea întreagă credinţa, tot visul meu plin de
cepui să visez şi să mă gândesc iară la toate câte tinereţă, de avânt şi de curăţenie..."
se ’ntâmplaseră în zilele din urmă. Venisem în oraşul Cu o mişcare involuntară cercai să-mi zmulg
acesta ca să-mi uit de toţi cunoscuţii, de toţi prietinii braţul din al streinului, ca să-l părăsesc şi să fug
şi de toţi duşmanii. Aici nu mă cunoştea nimeni, nu îmi făcea impresia unui nebun şi mă cuprinse c
mă putea agrâi în mijlocul visurilor dulci nici o fiinţă, teamă îngrozitoare. El simţi însă, pe semne, că-m
şi conştiinţa, că sunt necunoscut cu desăvârşire, mă strânse cotul şi mai tare şi începu să mă târască cu
umplea de-o mulţumire sufletească îndoită. Puteam de-asila par’că. Lumea forfotea împrejurul nostru, mu­
să deapăn iubirea mea fără de noroc în linişte, puteam zica cânta vesel şi eră o ferbere şi-un chihot cum
să meditez, să judec ori să mă judec şi să plâng ori numai în capitale vezi în serile frumoase, pe bulevarde
să mă bucur, fără ca cineva să mă conturbe şi să Căutai să mă resignez şi în cealaltă clipă mă hotărâi
mă supere. Cum mă gândeam la toate acestea, mi se să-l urmez şi să-l ascult. Dacă voi vedea că mă tâ-
păru că cineva se apropie de mine, îmi trece braţul reşte prin locuri obscure, voiu ţipă, voiu cere ajutoi
pe subsuoară şi-mi şopteşte încet: si voiu face scandal...
y
„Nu te speria, sunt eu“. „Aşa. Tot visul meu —urmă streinul — pe care
Privii speriat la stânga mea şi mi se păru că l-am ţesut nopţi întregi, plimbându-mă trist şi singu­
văd alăturea de mine o fiinţă uşoară, ca o umbră, ratec pe sub castanii şi teii înfloriţi din oraşul acela
care se acăţase de braţul meu şi se lăsă târâtă prin micuţ din inima Ardealului. O iubeam, înţelegi-mă, o
lumea, ce forfotea în jur de mine. Streinul avea o înfă­ iubeam, cu iubirea adâncă a omului care n-a avut în
ţişare visătoare şi în ochii lui albaştri, părea că se vieaţă încă nici o mângâiere şi nici o bucurie sinceră.
oglindeşte o durere nemărginită, cum privea cu ei în Sufletul meu, căruia — n-o neg — îi mai zimbiseră
larguri. Nu-i răspunsei şi el continuă, fără ca să bage în trecut femei în vieaţă, părea schimbat cu desă­
de seamă, că eu abia-1 observ: vârşire dupăce am cunoscut-o pe ea. Eră idealul vi­
„Tu nu mă mai cunoşti, fireşte. Ai uitat de-atunci“... sului meu de copil, eră fiinţa, pe care o iubeam la
Glasul lui părea plin de mustrare şi privindu-1 vârsta de 12 ani fără ca s’o cunosc, decât după un
mirat, trecui într’o clipă prin minte întreg şirul prie­ chip, pe care-1 văzusem în galantarul unui fotograf.
tinilor şi cunoscuţilor, dar nu-mi puteam aduce aminte Tot ce-am avut eu mai bun, mai frumos, mai nobil
de loc, că cine poate să fie. în mine, am cheltuit pentruca s’o ridic în sufletul meu
„Ei - mă agrăi din nou dânsul — nu ştii? Nu mă mai sus, decât se poate urca o femee. Aveam întrupat
mai cunoşti?" în ea idealul nepieritor, vecinie şi plin de fericire,
Mă uitai mai stăruitor la el, îi privii adânc în pentru care se plătea să trăiesc. De muncă m-am
ochii albaştri şi-mi fulgeră prin minte deodată, ca şi apucat cu îndoite puteri, cu râvnă îndoită şi cu în­
când l-aş cunoaşte. îl cunoşteam, hotărât, dar nu-mi doită credinţă. Tu nu ştii ce va să zică, ca să mun­
puteam da seama, că cine e. ceşti cu scop, cu ţintă, pentru cineva, care ţi-e dragă
„Ce zici? şi ţi-e scumpă... Sufletul atunci nu cunoaşte oboseală,
— Ştiu. Dar ce cauţi pe-aici?“ avântul nu cunoaşte piedeci şi zăgazurile se sfarmă
Streinul dădu nepăsător din cap şi privi în larg: neputincioase în drumul pe care mergi. Piere hula,
„Nimic". invidia şi defăimarea, piere întreg banalul vieţii şi nu
Răspunsul acesta ’mi păru curios. începui să zăreşti în cale, decât un singur lucru: fiinţa ei încân­
mă neliniştesc şi simţii cum mi se aţâţă iarăş nervii tătoare, pentru care e fericire să lupţi şi e plăcere să
mulcomiţi şi mă enervez clipă de clipă. Mă frămân­ suferi. Şi ce aşteptam în schimb pentru toate acestea?
tam să aflu, cine poate să fie, şi mi-aruncam pe furiş Nimic. Mi-erâ de-ajuns, ca în ochii ei frumoşi şi ispi­
ochii la hainele lui cam roase, eşite din modă, pri- titori să văd fulgerând o lumină stranie, care părea
viam apoi la faţa-i gânditoare, cercam să revoc în că mă ameţeşte. Lumina aceasta mă fermeca, îmi dâ
minte toată lumea, pe care am cunoscut-o, fie şi din noui îndemnuri şi puteri nouă..."
vedere numai — dar înzădar. Nu puteam află, şi-l Ochii streinului fulgereau şi părea estaziat cu
cunoşteam, simţeam, că-1 cunosc cu siguranţă şi încă desăvârşire, N-am încercat să-l întrerup şi uitându-mi
bine. închideam ochii şi îi revocam în închipuire ima­ de orice teamă, am început să-i urmăresc toate cu-