Page 15 - 1913-31

N r . 3 1 . C O S I N Z E A N A Pag. 455.

Mii de glasuri răcniau în sufletul nebunului, dar — Vezi ?
î se putea mişca şi nici nu putea grăi, îşi mişcă nu- Şi repetă pentru a doua oară în tăcerea imensă:
ai buzele: — Nu îndrăznesc...
— Ho-lo-fern... Lia alergă şi îi prinse mâna.
Sunetul literei „o“ se auziâ puţin, dar aşa de în- — Nu-ţi fie frică!
;t, încât poate nici el nu-1 auziâ... O conduse în dormitor.
Suspină şi se întoarse în altă parte, ca să nu mai — Nu-ţi fie frică!
îdă şi să nu mai vadă nimic. El zăriâ ceriul, prin Se auziră două lovituri surde; un horcăit adânc,
sschizătura deasupra, ţintuindu-şi ochii lui sticloşi spre resuflul agitat al unei femei.
in, zeul Lunei, şi durerea gemeâ în el, ca o coardă Lia alergă şi aduse straiţa. Trupul decapitat alui
iptă de harfă: Holofern se zvârcoleâ în spasmuri...
— O, Sin, zeul Lunei, stăpânul înţelept al lumi- îşi încleştă mâna într’o columnă a cortului şi o
ei, pentru ce trebue să mor eu de două ori?... scutură: ce s’a întâmplat... ce s a întâmplat?... Piciorul
lui musculos se contractă de suferinţe, învremece sân­
XL. gele se revărsâ din trupul lui puternic, în valuri roşii-
S t a t u i a a l b ă . întunecate.
Capul lui clipiâ din pleoape: ce s’a întâmplat...
Iudita se opri alături de Holofern. Ridică sabia,
ce s’a întâmplat ?... Dar Lia îl înhăţă de păr, îl învălui
[ar nu îndrăzni să izbească, deşi Holofern dormiâ a-
într’o năframă şi vârî capul însângerat în straiţă, în­
[ânc, îşi roti ochii prin dormitorul împodobit. O urnă
vremece piciorul lui Holofern, cu care strivise o lume
şezată pe un triped, răspândiâ în valuri roşietice fla-
întreagă, se zbăteâ încă.
ările miresmelor. O semi-umbră roşietică stăpâneâ în
— Pst...
losul perdelelor verzi-întunecate. Erâ linişte, numai fo-
Lia plecă, dar Iudita rămase locului, privid trupul
:ul roşu mai pâlpăiâ câte odată, numai statuele de-
decapitat cu ochii căscaţi, înmărmuriţi...
nonilor, cu cap de şacal, mai rângiau pe sabia cu
Lia se reîntoarse, să o chieme.
louă tăişuri.
— Iudit-o.
Patul nupţial, cu acoperitoarea lui scumpă, pre-
Dar Iudita nu se puteâ mişcă; erâ ca o statuie
;erat cu roze, florile iubirii, erâ alături... şi Holofern
albă a nebuniei.
'ăceâ inconştient, aproape gol, pe pământul cel rece.
Lia o luă de mână.
Statuele demonilor negri îi făceau semn să-şi ri-
— Vino cu mine!
lice spada şi flacăra se ridică mânioasă în culoarea
Iudita o urmări mută, inconştientă, ca o somn­
sângelui: ucigaşe!
ambulă.
— Pentru ce îl omori ? — întrebau rozele. Flacăra
Eşiră din dormitor şi se opriră, căci s’auziâ un
•oşie palidă, micşorându-se: ucigaşe!
râset de undeva. Lia eşi la uşa cortului.
Iudita auzi un ţipet.
— Nu e nimeni...
— Cine ţipase ?
Se întoarse, prinse mâna rece a stăpânei sale şi
Ascultă; în cort erâ linişte, în împrejurime de
asemeni. o târî cu sine.
în clipa aceea muriâ şi Bilbo...
Sufletul ei ţipase!
— urmează —
Sabia îi tremură în mână. Opreşte-te, suflet şo­ -------IIIII!-----
văitor! Copiii din Betulia plâng...
In Betulia e durere şi jale... ( 3 â n t e c
în Betulia poporul lui Izrail e în agonie!...
Se strecură încet ca o pisică. Se opri la capul ...Mai ştii atunci, în farmecul de sară,
lui Holofern, îngenunchie şi privi în faţa lui neagră. Sclipeau pe boltă ntăiele lumini, —
Şi plecându-se îl sărută liniştită cu un sărut tainic. Eră ’n amurg — mergeam tăcuşi spre gară,
Statuia demonului celui mare încreţi din frunte, Păşiam încet şi n ai băgat de seamă
şoptindu-i: Betulia... omoară-1! Cum ma cuprins aşa o jale-amaiă
Iudita sări, ridică sabia, dar nu îndrăzni să izbească Privind pierdut, în ochii tăi senini...
în gâtul frumosului bărbat.
— Şi n ai băgat nici mai apoi de seamă
începu să plângă neputincioasă şi fugi din dormi­
Cum, la plecat, din fumul de cărbune
tor aproape nebună...
Pe trenul care-aleargă nencetat,
Nebunul îşi întoarse capul, întrebând-o cu privirea:
Ca ’ntrun vârtej, o umbră uriaşă,
— L’ai omorît ?
în urma ta pe frunte-mi s’a lăsat!?
— Nu îndrăznesc... — şopti palidă ca moartea.
Buzele nebunului se contractară într’un zimbet T. MURĂŞANU
ciudat.